George Marin
Recent, media sportivă canadiană a anunțat că boxerul Lucian Bute a fost nominalizat pentru a fi introdus în Pantheonul sportului din Quebec. Pentru a vedea amploarea acestei nominalizări, trebuie să știm câte ceva despre acest Pantheon.
Idee izvorâtă încă din 1955, cu un embrion născut în 1973 sub tutela Confederației Sporturilor din Quebec – un fel de DJST de-al nostru, am putea spune pentru înțelegerea justă a autorității organismului sportiv, dacă nu este considerată deplasată comparația aceasta între noi și canadieni – dar cu o viață deplină din 1990, Pantheonul sportului din Quebec a devenit o prestigioasă vitrină a celebrităților locale și a sportivilor originari din 
alte țări care au realizat performanțe sportive deosebite activând în această provincie canadiană. Există și o a doua categorie a celor incluși în acest Pantheon, aceea a celor așa-numiți „constructori”, aici incluzând oficiali (antrenori, conducători, arbitri), dar și administratori de companii, precum și reprezentanți ai media care au avut o contribuție remarcabilă în construirea și dezvoltarea fenomenului sportiv. Primirea în acest Pantheon se face la recomandarea unei prestigioase personalități, dar numai la patru ani după ce cariera sportivă s-a încheiat, în timp ce pentru „constructor” admiterea se poate face și în timpul desfășurării carierei. Admiterea în Pantheon se face numai după ce un Comitet de Selecție analizează dosarul candidatului, membrii acestui comitet având fiecare legături cu sportul, dar și cu viața cotidiană a societății din Quebec.
Așadar, Bute se află într-o situație pe care foarte mulți și-ar dori-o. Este meritul lui de necontestat. Cetățean canadian deplin din 2012, Bute își merită locul pentru performanțele sale în box, toate obținute pe tărâm canadian: campion mondial al boxerilor profesioniști la categoria semigrea, versiunea IBF, între 2007 și 2012, apoi la versiunea NABF, între 2012 și 2013, cu un total de 32 de victorii (25 prin k.o.) din 37 de meciuri disputate. Într-o declarație pentru „Journal de Montreal”, Jean Gosselin, vice-președinte al Pantheonului și secretar al Comitetului de selecție, a spus: „Obiectivul Pantheonului este de a face ca istoria sportului de aici să trăiască și ea nu este înfăptuită numai de sportivi născuți în Quebec. Exemplul lui Lucian este elocvent. Indiferent că s-a născut aici sau în România, povestea sa a pătruns în memoria noastră colectivă”. La rândul său, Bute s-a arătat plăcut impresionat pentru că „lumea din Quebec m-a adoptat. Mă simt privilegiat, mulțumit și emoționat”. Rememorând ziua sosirii sale la Montreal, Bute a adăugat: „Nu mă gândeam în acea clipă că pot ajunge în acest Pantheon”.
Prin întronizarea sa în Pantheonul sportiv, Lucian Bute se va afla în compania a altor nouă boxeri. Șase sunt localnici, printre care Eric Lucas și Arturo Gatti, și doar trei sunt străini: jamaicanul Otis Grant și italienii Gaby Mancini și Donato Paduano.
În același rând al performanțelor cu Bute, dar cu ani înainte, a stat Leonard Doroftei. Într-o vreme i s-a alăturat și Adrian Diaconu, care a ajuns în Canada cu puțini ani înaintea lui Bute. Ambii ploieșteni au deținut centura cu diamante cuvenită campionilor mondiali și ambii au luptat în Montreal. Dacă Diaconu s-a menținut în vârful ierarhiei o perioadă mai scurtă de timp, Doroftei a avut o permanență considerabilă pe prima poziție a celor din categoria sa, fiind cunoscut în ring sub numele de Leonard Dorin. Desigur, ca mai apropiați de Doroftei decât de Bute, dar fără a minimaliza performanțele acestuia din urmă, ne întrebăm oare de ce Doroftei nu a fost și el inclus în acest Pantheon sportiv din Quebec. 24 de victorii, un meci egal și o singură înfrângere nu au fost suficiente? Deținerea titlului mondial al categoriei „ușoară” (versiunea WBA) din ianuarie 2002, de la prima luptă împotriva argentinianului Raul Balbi, și până la încheierea carierei – înfrângerea în fața lui Arturo Gatti, în iulie 2004, în ultimul meci al carierei a fost la altă categorie – nu spune nimic? Comparând cu carierele celor doi italieni, Doroftei este net superior. Dacă Mancini, cu o carieră scurtă în ring, de numai doi ani, a fost primit în Pantheon pentru cariera sa ulterioară de „constructor”, Paduano, deși cu o prezență în ring întinsă pe 12 ani, a ajuns doar o singură dată să lupte pentru coroana supremă împotriva unui campion mondial, pierzând meciul împotriva lui Ken Buchanan, în aceeași seară și pe același ring din Las Vegas unde Muhammad Ali („fostul” Cassius Clay) l-a învins pe argentinianul Oscar Bonavena, o luptă mult mediatizată în acele vremuri. Desigur, este treaba Comitetului de selecție din Montreal să facă propunerile, nu a noastră. Treaba noastră este să îl păstrăm în inimă pe Doroftei nu numai pentru performanțele obținute la amatori, pentru România, pentru cele obținute la profesioniști, pentru Canada și România, ci și pentru modul în care a gândit și a trăit românește în tot acel timp în care a performat în Montreal.
Derulând rândurile de mai sus pe tastatura computerului, o întrebare s-a ițit și s-a învârtoșat până m-am trezit că voi fi vinovat dacă nu o pun: pe când și la noi un Pantheon al sportului ploieștean? Sau al celui românesc? Greu de spus, mai ales că, judecând după modelul din Quebec, sunt necesare anumite fonduri, deloc puține. De unde bani? – vor întreba mulți. Trebuie timp – vor spune alții. Și, inevitabil te gândești la câtă diferență există între societatea în care trăim și cea în care trăiesc alții, în speță cea canadiană. Totuși, îmi amintesc de o vorbă care circula în perioada comunismului, o „șopârlă” de-a vremurilor de atunci, dar care se dovedește a fi valabilă și astăzi, conform căreia există și o asemănare între noi și canadieni, nu numai diferențe: și la noi, și la ei, elanul este pe cale de dispariție…
