S-a pornit!

George Marin

În sfârșit, s-a pornit și la noi caravana primei ligi. Mai greu, cu două căruțe rămase împotmolite de virusul zilei, Dinamo și Botoșani, dar s-a pornit. Am sărit peste meciurile „de introducere”, adică acelea ale play-out-ului programate mai devreme de duminică seara, și am trecut direct la „pomul lăudat”, la meciul inițialelor: CFR – FCSB.

Ce am cules din pom?

Desigur, întâi de toate, am cules bucuria de a vedea un meci de fotbal la noi, după atâta amar de vreme, aproape cât un infinit. Ochii s-au bucurat de ocaziile ivite, de alergătura balonului, de alergătura jucătorilor și, uneori, chiar şi prea puțin melodiosul fluierat al omului care veghează la împărțirea dreptății pe teren a trezit vigilența urechilor. Pe teren au fost două echipe care aveau de disputat un meci care ar putea fi hotărâtor pentru câștigarea campionatului. Cei din urmă, FCSB, au început mai bine, la rampă fiind Coman, care a găsit spații destule în apărarea clujeană. După pauză, cu toată insistența bucureștenilor, gazdele de la Cluj s-au strâns arici pe lângă el și pe lângă poarta proprie, poartă la care Arlauskis a parat șase șuturi, chestie ridicată la rang de mare izbândă de diverse voci, dar chestie care l-a cam înfuriat pe Dan Petrescu în a „recondiționa” apărarea. Petrescu a fost ajutat și de avantajul creat de autogolul marcat de Ovidiu Popescu, fundașul stânga ad-hoc al bucureștenilor, care a reluat șui – o minunată „chiflă”! – din dreapta porții, acolo unde nu avea în marcaj pe nimeni și încă nu se hotărâse ce are de făcut. Tot cele șase șuturi primite de Arlauskis l-au făcut pe Dan Petrescu să declare că echipa sa a jucat prost. Păi, cum, FCSB e Sevilla, sau Rennes, să tragă șuturi fără număr? Are și Petrescu dreptate în felul lui. Să recunoaștem că, dintre cele șase șuturi, doar două au fost mai grele, dar de aici și până la a spune că Arlauskis a făcut un meci senzațional (Florin Tănase, fecesebistul, dixit) e cam exagerat. Nu mai pot spune regretații Mihai Ionescu și Sfetcu cam câte șuturi parau pe meci … Dar ne pot spune Liliac sau Jipa, că și ei aveau destulă treabă în timpul meciului, fie de prima, fie de a doua ligă.

Cum ne-ar vedea alții?

Meciul nu a fost rău calitativ pentru noi, cei care cunoșteam echipele și care aveam convingerea că stilul nu se poate schimba radical, fie și dacă lucrezi non-stop într-o asemenea lungă pauză, de care am ținut cont în evaluare. Ba chiar putem spune că jocul a fost un pic peste media campionatului. Dar trebuie să fim sinceri și să recunoaștem că fotbalul nostru este rămas în urmă la capitolul calitate, general vorbind și socotind media calitativă a campionatelor europene. Din ce ne prezintă nouă televiziunile vedem un fotbal mai rapid, mai tehnic, mai tactic. Am înșirat o triadă de cuvinte, o variantă, să zicem, a olimpicului îndemn „citius, altius, fortus”, un deziderat către care tindem și către care ar trebui să ne împingă orgoliul amintirilor performanțelor pe care tot aceleași televiziuni ni le-au rememorat în răstimpul petrecut în izolare socială. Câtă lume din Vest, afară de românii plecați din țară, de pariorii externi și de impresarii de fotbaliști, s-ar uita consecvent la meciurile din campionatul românesc? Păi, probabil că tot atâția câți români s-au uitat la meciurile din Belarus… Adică puțini, foarte puțini!
Cum e la alții?

Cu siguranță că nu numai ziarul Prahova a lansat sugestia de a prelua ideea nemților din Gelsenkirchen, de a difuza la megafon îndemnuri adresate echipei locale. Federația de fotbal a marșat și a dat liber și la noi. La Madrid, la Rize, ca să amintesc doar ultimele meciuri vizionate, megafoanele au fost acționate.
La Cluj s-au auzit îndemnuri, dar am remarcat și că fair-play-ul a fost în ofsaid, atunci când s-au auzit fluierături în timp ce atacau adversarii. Nu am auzit așa ceva la nemți. Zic bine sau mă înșală memoria? Spectatori? Da, la Cluj au fost 49 de suflete de carton pictat, pe când la Madrid, și la San Sebastian cel puțin o tribună întreagă a fost populată cu spectatori de pânză. La Madrid au fost mai puțini, pentru că Realul joacă pe stadionul mic, de pregătire, acolo unde evoluează de regulă echipa a doua, Real Madrid – Castillia.
La Rize, turcii nu au avut timp de vopsit pânze sau de tăiat cartoane. Mai ales că Rize este un oraș mic, iar clubul nu este foarte potent financiar. La noi, în afară de Cluj, ca la turci…

Ce mai fac ai noștri de afară?

Am să mă leg de campionatul turc nu ca posesor de „Passolig”, card fără de care nu intri la niciun meci din primele două ligi, ci pentru simplul fapt că românii cam pe acolo sunt. Alții, care joacă prin alte părți, mai mult nu joacă. Acum, putem spune mai elegant, că unii nu au început…
Așadar, cei din Turcia joacă. Stancu, „motanu”, a dat pasă de gol, Maxim a primit un penalty și tot el l-a transformat în gol, dar echipa lui Șumudică a făcut doar egal, iar Andone cel mic, Florin, a intrat după pauză pentru Galatasaray, atunci când „împăratul” Fatih Terim a ajuns la concluzia că 0-1 la Rize și un atacant doar cu numele pe teren, Radamel Falcao („ce jucător a fost!” – a exclamat, spre final, pe bună dreptate, și comentatorul televiziunii), cer un al doilea atacant pentru a spăla rușinea. Andone a vrut, s-a agitat în cele douăzeci de minute petrecute pe teren, dar nu a avut alte realizări în afară de o lovitură de cap pe lângă poartă, la o minge aruncată în careu, la „fie ce-o fi”!
Nici nu putea face mai mult pentru că Galata nu este o echipă care să joace pentru atacant. Apoi, Andone s-a accidentat, portarul gazdelor căzând peste piciorul lui. Accidentarea este serioasă, dacă este să ne gândim la Reykjavik! Nici înlocuitorul său nu a făcut vreo brânză, astfel Galata a plecat cu 0-2 după ce mai primise un gol pe jumătate autogol. Motiv de bucurie la final pentru toți  cei de pe banca echipei din Rize, bucurie încununată cu o horă în stil românesc, deși pe spătarele băncilor de rezerve scria mare de tot „Sosyal Mesafemizi”. Adică – ați ghicit! – distanțare socială. Eh, râdem de alții, dar și la noi, cum ziceam mai sus, ca la turci!