Sfântul Cuvios Onufrie a trăit în jurul anilor 350-400, în pustiul Egiptului. S-a născut ca rod al rugăciunilor părinţilor săi. După ce a primit botezul, a fost dus de tatăl său la o mănăstire, pentru a creşte potrivit voii lui Dumnezeu. Mai târziu, Sfântul Onufrie părăseşte mănăstirea şi merge în deşert. Călăuzit de un înger, ajunge la Ieremia, un bătrân sihastru. Acesta l-a învăşat ce înseamnă viaţa în singurătate. Timp de 70 de ani, a îndurat arşiţa zilei, frigul nopţii, luptându-se neîncetat cu demonii şi cu neputinţele firii. După lupte amarnice purtate cu demonii tuturor ispitelor şi după ce inima lui s-a întărit desăvârşit în dragostea pentru Dumnezeu, un înger al Domnului a început să-i aducă pâine pentru hrana lui. După aceşti ani, Cuviosul Pafnutie cel Mare merge călăuzit de înger prin deşert, vreme de patruzeci de zile fără hrană şi ajunge la peştera Cuviosului Onufrie. Întrebat de Pafnutie cum s-a împărtăşit în tot acest timp petrecut în pustie, Cuviosul Onufrie a răspuns că, în fiecare duminică, un înger al Domnului aducea fiecărui pustnic Trupul şi Sângele Domnului.
Au petrecut toată noaptea în rugăciune, iar în zorii zilei, bătrânul Onufrie i-a descoperit Sfântului Pafnutie că Dumnezeu l-a călăuzit până la peştera sa, pentru a-i îngropa trupul, căci venise vremea să treacă la cele veşnice. După aceste cuvinte, Cuviosul Onufrie s-a întins pe pământ şi a murit. Mormântul său a fost săpat de doi lei. Pentru că şi-a petrecut aproape întreaga viaţă în pustiul Egiptului, a rămas în istoria Bisericii drept pildă a sihaştrilor.
