Florin Tănăsescu
A fost ora exactă. Ceasul al doişpelea. Vă prezentăm nişte informaţii. Pot fi adevărate sau nu. Depinde cât de surzi sunteţi la ce spunem. Este buletinul de ştiri sub formă de amintiri.
Era odată sau, cine ştie?, poate nu a fost niciodată, o apă curgătoare: ” Dunărea – durerea stângă a malului ce stă să plângă”. Mai sus de ea, era un vis. Ceva de genul „Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai”. Dar nu se ştie sigur nici asta. Este posibil ca şi amintirile, şi visele să mintă. Cum se minte de zor şi azi, în ţara tristă, plină de umor.
Deci, stimaţi ascultători! Acest buletin de ştiri este nu doar cu amintiri, ci şi interactiv. În timp ce noi vorbim, noi auzim, noi plângem, iar alţii râd de noi şi de voi, să staţi în case ! Puteţi doar să vă puneţi şi să ne puneţi întrebări.
– Unde se vărsa apa?, întreabă primul ascultător.
– Amintirile noastre spun că se-ndrepta tristă spre ţara fără flux, fără reflux, fără suflu, fără răsuflu. Dincolo de malul stâng – pe care îl durea ceva. Cel mai probabil, inima. Este şi o cronică a timpurilor de altădată: „Dunărea – durerea stângă a malului ce stă să plângă”. Avem alt ascultător. Cum te numeşti?
– Caragiale. Sun din Berlin. De ce i-aţi pus în fruntea ţării pe Domnul Goe, pe Coana Miţa, pe Mamiţa? Eu văz enorm. Voi nu simţiţi monstruos? Nu auziţi durerea din partea stângă a malului ce stă să plângă?
– Ne pare rău, noi nu vă auzim bine. Reveniţi altă dată. Următorul!
– Sunt un fidel ascultător al postului, nu al ălora care vă conduc. Adrian Păunescu mă cheamă. Vă dau o informaţie: Bălcescu e la gurile Dunării. Vrea să intre-n ţară. Dunărea-l boceşte năpraznic. Deschideţi ochii. Doar aşa se vindecă şi malul stâng!
– Da’ ce eşti tu, mă, chirurg? În fine, o să trimitem un reporter la faţa locului.
Acum, facem o pauză. Ascultaţi melodia preferată: „Dunăre – durerea stângă a malului ce stă să plângă”.
Ieteeee! Alt interlocutor. Aveţi cuvântul.
– Constantin Brâncuşi mă cheamă. Eu ştiu de ce îl doare inima pe malul stâng al Dunării.
– Ţara asta are nevoie de ceaţă, nea Costică, nu de certitudini. Ţara te vrea îmbrobodit. Ori pui întrebări, ori stai dracului acasă, om smintit. De unde suni?
– De la Paris!
– Aruncă-te în Sena! Lasă-ne-n durerea noastră. Sau în amintirea durerii noastre. Nimic nu mai e sigur aici.
– Mai e cineva care ne aude pe lumea asta? Mai e cineva care simte durerea malului ce stă să plângă?
– Da, tot de la Paris vă sun. Sunt George Enescu. Stau cu un câine în cameră.
– Să vă trăiască câinele! Dumneavoastră sunteţi ok?
– Nu prea. Stau la pat. Şi-mi este dor de ţara despre care se spune că stă „pe- un picior de plai, pe-o gură de rai”.
– Nea Georgică, prea multă imaginaţie strică. Ce faci mata pe-acolo?
– Cânt la vioară. Eu am compus „Rapsodia Română”.
– Rămâi la pat şi lasă să plângă arcuşul pe vioară! Nu-ţi simte lipsa nimeni aici, în ţara unde fondul muzical al neamului este „Dunăre – durerea stângă a malului ce stă să plângă”. Să ai grijă de câine !
– Alo, sun tot din Paris. Cioran Emil mă numesc. Sunt pe culmile disperării.
– Asta e problema mata.
– Am scris o carte: „Schimarea la faţă a României”.
– Prost mai eşti, omule! Chiar nu-nţelegi că nu se mai poate face nimic? Că ăsta este buletinul de ştiri-amintiri din ceasul al doişpelea?
Aici, stimaţi ascultători neputincioşi ai ţării ăsteia, se-ncheie emisiunea. Ascultaţi în continuare melodia preferată: „Dunărea – durerea stângă a malului ce stă să plângă”.
Şi nu uitaţi! Pentru sănătatea dumneavoastră, nu mai trăiţi din amintiri!
