Florin Tănăsescu
Nu era zi în care Gheorghe să nu aprindă o candelă şi să stea în genunchi. Şi asta făcea de treizeci de ani, îninte să se spele. Cu mâinile împreunate, având pământ sub unghii, se ruga. Pentru sănătatea oricui, indiferent că îl chema Gheorghe, George, Georgeta. Şi derivatele numelor ăstora. Şi ale altora. Ale neamului.
Fireşte, veţi crede că era un habotnic. Nu! Dar viaţa îl pusese în genunchi.
Astăzi, el a fost delegat să mergă la biserică să ia anafură – în cazul unora, asta e masa de prânz – şi să aprindă lumânări la morminte. „Se ducea la biserică cu braţele pline de flori!”, vor zice sensibilii de conjunctură!
Nu! Cu braţele pline de lumânari, ipocriţilor, pe care vă mai rabdă Cel de Sus, încă, apoi Gheorghe şi la urmă pământul.
Evident că respecta ordinele de partid şi de stat. Având vreo 70 de ani, mergea, între orele 11 şi 13. Aplecat. A trecut de primul filtru poliţienesc, fiindcă avea „Declaraţia pe propria umilinţă: <<Mă cheamă Gheorghe>>” .
Preotul – singur în bisericuţa care era şi ea singură pe pământul ăsta – ieşise demult cu Sfintele Daruri. Dar nu era o problemă.
Câţi dintre cei cu numele de Gheorghe, George, Georgeta din neamul ăsta nu au fost, sunt şi vor fi mereu singuri? Câţi au primit daruri aşa, pe nepusă masă? Niciunul. Ba, să nu minţim în zi sfântă! Primiseră niscaiva făină din An în Paşte, care, mai nou, se ţine din patru în patru ani. În anii bisecţi? Nu, în anii electorali!
A luat şi anafură de la dom’ părinte. Apoi – lucru care nu este de altfel recomandat – s-a închinat. Nerecomandat, fiindcă şi-a dus mâna la faţă. Dar, câţi dintre ipocriţii pământului ăsta nu au mai multe feţe? Deci, autorităţile mai întâi, apoi Dumnezeu, l-au iertat!
Misiunea lui Gheorghe nu se terminase încă. Trebuia să pună flori – scuzaţi ! – să aprindă lumânări la căpătâiul celor duşi.
Ei, aici a fost cel mai dur filtru. I se împăienjeniseră ochii. Se uita spre Cer, sperând să plouă. Îşi duse apoi – iar lucru nerecomandat! – mâna la ochi. Plângea. Trebuia aşadar să treacă prin alt filtru. Filtrul lacrimilor. Filtrul deznădejdilor celor pe care îi chema Gheorghe, George, Georgeta. Şi derivatele acestor nume. Avea procură să plângă şi în numele lor. Şi al altora, ce nu îşi sărbătoresc naepărat, azi, ziua.
A trecut prin perdeaua de lacrimi. Trecuse el prin ploaie de gloanţe, în război. Pustiit, a înfipt lumânârile în pământ. Cam cum plantezi un măr sau un prun. Orice, dar în niciun caz un smochin. Povestea o ştie toată lumea: e uscat. Ca şi ţara.
Odată misiunea îndeplinită, Gheorghe s-a întors la candela lui. Nu a mai întâlnit niciun filtru. Doar a rămas mirat ca tâmpitu’.
Pământul avea mâini. Iar sub unghiile lui, ale pământului, nespălate de ploi, se cuibăriseră Gheorghe, George, Georgeta. Şi derivatele numelor ăstora. Ei – şi altii, de altfel -, reprezentau „mizeriile” de care pămânul trebuia să se spele. Aşa cred, azi, unii.
Deci, Gheorghe, eu nu îţi spun „ La mulţi ani!”. Nu pot. Nu sunt – şi ca mine sunt şi alţii – ipocritul care îşi imaginează că ai braţele pline cu flori.
Îţi fac doar o „Declaraţie de credinţă”: Dumnezeu să mă ierte. Pe tine, să te ajute!
Restul sunt vorbe care dor. Iar ţara miroase, Gheorghe! Miroase a clor.
