Nicoleta Dumitrescu
S-a adunat multă liniște, mult nefiresc, multă teamă în numărătoarea inversă a zilelor scurse din ultima lună. Chiar dacă au intrat în reflex – nu chiar pentru toți – purtarea măștii de protecție și completarea Declarației pe proprie răspundere, nimeni nu se simte confortabil, mai ales pe stradă. Siluetele disparate ale acelora care au ales mersul pe jos seamănă, de la depărtare, cu un fel de năluci, iar asta se vede din contrastul încălțărilor care abia ating asfaltul, ca să nu facă zgomot, și ochii sfredelitori lăsați liberi deasupra măștii care acoperă și rădăcina nasului. Prinși sub dubla sau tripla povară a propriilor suferințe și necazuri, dar mai ales a neputinței vremurilor pe care le este dat să le trăiască, trecătorii se fac și mai mici atunci când prin dreptul lor trec în viteză ambulanțele, al căror sunet sfâșietor pare că mușcă din liniștea străzii.
Surplusul de liniște de afară face însă ca să tresară la auzul sirenelor ambulanțelor și cei mai mulți dintre cei care, de aproape o lună, stau în casă. Și ei aproape că s-au transformat în niște năluci, iar asta se vede după modul în care este mișcată perdeaua în mod repetat, existența unei siluete fiind trădată de nasul și ochii ce par aproape lipiți de geamul ferestrei, în speranța vederii unei cât de mici mișcări dincolo de sticlă. Așteptarea e lungă, dureros de lungă, se simte cum sfâșie timpul, așa cum liniștea este sfâșiată de zgomotul lăsat de papuci în urma pașilor apăsați în nesfârșitele traversări ale locuinței dintr-o cameră în cealaltă.
Cu toții, trecătorii și cei care stau în casă, au ajuns la jumătatea lunii aprilie, dar senzația este că, privind în urmă, luna scursă de când e stare de urgență a modificat într-un soi aparte și scurgerea timpului. Deși ora are tot atâtea minute și secunde pare că, în anumite intervale din zi, dar mai ales din noapte, ceva are puterea să facă în așa fel încât timpul să mai stea un pic pe loc.
Deși ar părea straniu, timpul pare că este obosit, că este sleit de puteri. Prins la jumătate, impresia este că de o lună încoace, între atâtea cerințe și provocări cum n-au mai existat niciodată, viteza nu mai este punctul lui forte, așa cum era până în urmă cu câteva luni… Ba, uitându-se la propriul lui ceas, timpul pare că nu se mai recunoaște pe el însuși. Deși toate rotițele sunt unse, limbile ajung în dreptul tuturor celor 12 cifre atunci când trebuie, pe nesimțite, doar o secundă s-a rătăcit și a rămas agățată undeva. A rămas în așteptare…
În așteptarea cui? A normalității, a firescului în tot și în toate. A zilelor în care teama, neputința și durerea nu vor mai umbla ca niște năluci pe stradă sau pe holurile spitalelor. A zilelor în care să te speli des pe mâini cu săpun nu va mai fi o obligație, iar oamenii vor putea să stea ori să meargă împreună umăr la umăr sau ținându-se de mână.
În așteptarea îmbrățișării, a atingerii feței, a nasului, a ochilor sau a gurii…În regăsirea a ceea ce s-a considerat că acum trebuie să i se spună ori să i se pună stop, că trebuie să se ia o pauză, mai mare…
De aproape o lună, timpul pare că nu mai are răbdare cu unii dintre noi de vreme ce, de cele mai multe ori, diferența o face chiar acea secundă rămasă agățată undeva.
Paradoxul este însă că rătăcirea în timp a acestei secunde are un rol bine definit: pregătește terenul pentru încă o o lună – sau poate și mai mult – în care se vor aduna, din nou, foarte multă liniște, teamă, durere, iar nefirescul va mușca din normalul care se lasă atât de așteptat!
