Nicoleta Dumitrescu
Astăzi este 1 aprilie, dar nu este o păcăleală ceea ce trăim fiecare dintre noi, indiferent pe ce pământ ne-am născut și ce limbă vorbim. Nu este nicidecum o glumă că până și cea mai puternică țară a lumii – America – trăiește sub semnul COVID-19, numărând – ca și în alte state, mult mai mici pe harta lumii – câte persoane au fost diagnosticate cu acest nou virus ori câte au mai murit.
Izolați în casă, lucrând de acasă ori trăind cu spaima că ieșind pe stradă se poate agăța de tine, pe tine, de mână, de nas, de buze, de față, de păr, de tălpile pantofilor, de haine, din aer, de… nicăieri, temutul virus, ai da orice ca, la sfârșitul acestei zile de 1 aprilie, la ora 00.00, brusc, de pe ecranele televizoarelor să dispară imaginile cu coronavirusul și tabelele cu cei testați pozitiv, cele cu numărul decedaților și să scrie, cu litere de tipar: V-am păcălit!
Dar, după ce s-a rupt și ultima filă din calendarul lunii martie, nimănui nu-i mai arde de farse. Frica și teama cu greu sunt ascunse, iar îngrijorarea tulbură de mult timp visele, dimineața sculându-te mai obosit decât atunci când ai pus capul pe pernă.
Astăzi, oare, ce va mai fi? Este întrebarea pe care mulți, știindu-și vârsta trecută în buletin, n-are importanță care, și-o pun cum deschid dimineața ochii. Fiecare în parte ar da orice să nu mai scrie, aproape tremurând, pe-o coală de hârtie, cu pixul, ”Declarația pe propria răspundere” dacă, plecând de la domiciliul din Strada Armoniei nr. 2, la ora x, se duce la magazinul din colț pentru cumpărături de primă necesitate și se întoarce acasă peste o oră. Ar da orice să plece hai-hui pe stradă, să nu mai audă cum liniștea serii este spartă de sunetul Ambulanțelor şi cum din megafoane răzbate îndemnul: ”Vă rugăm, stați în casă”!
Ar vrea să meargă la teatru, la film, să stea în parc pe o bancă să citească ziarul, să privească zborul gâzelor ori mersul vioi al furnicilor. Ar vrea să meargă într-un sat, într-o pădure, unde nu cu mult timp în urmă a stat întins pe iarba crudă și a auzit cântând cucul. Acum două zile, când a deschis larg fereastra și a văzut că este soare, ar fi vrut să fie la o terasă, să bea o bere și să piardă, aiurea, timpul. Câte n-ar vrea să facă, dar deocamdată nu se poate păcăli că le mai poată face!
Trebuie să aibă răbdare. Trebuie să aștepte. În casă. Și i se spune, repetitiv, de dimineața până seara, că este pentru binele lui! Când a dus gunoiul, a rămas uimit când a văzut că zarzărul din spatele blocului vecin nu mai are nici urmă de flori, abia acum realizând că, anul acesta, nici n-a mai apucat, dimineața, să simtă în aer parfumul lor. Ce repede trece timpul!
Consemnarea la domiciliu, deși îi place intimitatea căminului său, e apăsătoare ca o pedeapsă care dă semne că se va prelungi. Ar putea să răstoarne casa, făcând curățenie – că doar vine Paștele! – dar observă, culmea, că nu-l deranjează deloc praful adunat lângă televizor, iar asta se vede după urma rotundă lăsată de paharul pe care își aduce aminte că l-a spălat ieri seară.
Se uită la mâini. Aproape că nu și le mai recunoaște. Freacă mâna dreaptă cu degetul mare de la mâna stângă și nu mai descoperă finețea pielii. Își dă singur repede răspunsul: de la atâta spălat pe mâini cu apă și săpun, de la clor…Și gândul îi zboară, din nou, la filele rupte din calendar: a trecut luna martie, luna florilor, și nu a reușit să se bucure de florile de zarzăr, de mirosul lor. A venit, în schimb, 1 aprilie. Și-un lucru este sigur cert: ceea ce se întâmplă peste tot în lume astăzi nu este deloc o păcăleală!
