Luiza Rădulescu Pintilie
A impresionat o lume întreagă gestul Papei Francisc de a se ruga şi a transmite binecuvântări întregii omeniri, lovită de „furtuna neaşteptată şi furioasă” a pandemiei de coronavirus, într-o piaţă imensă complet goală, până nu demult plină de inimi, de lumină şi de speranţă! Imaginea aceasta – istorică şi tulburătoare deopotrivă – mi-a apărut în minte imediat ce am trecut, la vremea la care ar fi trebuit să răsune, după rânduielile ştiute, cântările liturghiei de duminică, dincolo de poarta bisericii din satul Sfîrleanca al comunei Dumbrăveşti, iar imaginea potecii cu iarba ce n-a simţit în ultimul timp atingerea prea multor paşi, desfăşurată înaintea privirii şi tăcerea asurzitoare coborâtă peste tot şi toate mi s-au părut de-a dreptul dureroase! Iar gândul că va trece încă un timp, fără a-i şti hotarele, până când se va deschide din nou larg uşa sfântului lăcaş şi credincioşii se vor reîntâlni cu preotul ce îi păstoreşte şi cu sfinţii cărora li se închină, până când se vor auzi iarăşi sfintele slujbe a avut pentru câteva clipe umbra deznădăjduirii. Dar, în acelaşi timp, s-a însoţit de nădejdea că deodată cu închisa potecă pentru o vreme şi în biserica aceasta, ca în toate celelalte, de fapt ni s-a deschis fiecăruia în parte acea potecă prin care putem să mergem spre altarele caselor şi ale inimilor noastre, rugându-ne în tihna acestora !De fapt, o biserică mai mică e zidită în fiecare dintre acestea dacă vrem să-i vedem duhovnicia şi lumina ! Cât va fi de îngustă ori de cuprinzătoare această potecă, doar de fiecare dintre noi depinde, după cât de mare îi sunt credinţa şi dorinţa de a găsi în ea o ancoră în furtuna care ne-a răscolit vieţile! Pentru linişte şi echilibru, pentru a fi păzitori ai propriilor noastre vieţi, ale celor dragi şi ale celor dimpreună cu care trăim acum, în vremuri mai înnegurate, astfel încât să putem ajunge împreună într-un mâine al unor zile în care am toată încredinţarea că norii se vor risipi… Şi vom ajunge !
