Nicoleta Dumitrescu
În aer plutește o liniște atât de dureroasă încât dacă ar exista o cât de mică posibilitate să capete o anumită formă, această liniște apăsătoare s-ar transforma în lacrimă, în stâncă, în val sau, de ce nu, într-o potecă… Dar nu orice lacrimă, ci una în care s-ar oglindi figuri umane, contururi nedeslușite de chipuri de bărbați și femei cărora bărbia, gura și nasul abia dacă li se mai pot distinge. Și asta din cauza ochilor. Pentru că ochii aproape că au devenit ciclopici în dorința și supraefortul lor de nu rata nimic: șansă, mișcare, efort, respirație, oftat, strigăt, durere, speranţă.
Chiar și stânca ar fi altfel pentru că, în acest caz, nu ar fi vorba despre piatra-piatră. Ar fi vorba despre perseverență și forță pentru a rămâne în picioare. Val? Evident că și acesta ar fi altfel, pentru că nu s-a format la malul niciunui ocean, al niciunei mări. Născut dintr-un bob de nisip, hrănindu-se și mușcând din tot ceea ce a întâlnit, a căpătat aripi de mari dimensiuni asemănătoare unei păsări de pradă. Iar pradă se pare că are destulă…
De ce s-ar transforma însă liniștea care mai are un pic și sparge timpanele într-o potecă? Pentru că dacă s-ar transforma într-o potecă, ar fi destui cei care ar merge desculți sau în genunchi știind că, la capătul ei, s-ar afla ieșirea. Ieșirea prin care, la o anumită dată fixă să nu mai fie atâta durere, atâta teamă, atâta neputință în fața unei forțe care, deși nu are chip bine deslușit, a reușit să atingă cu brațele ei bolnave întregul glob pământesc!
Numai că, surpriză, această liniște atât de dureroasă a făcut ca, la începutul acestei săptămâni, petalele florilor de pomi fructiferi să se transforme în fulgii de zăpadă așteptați încă din decembrie anul trecut. Fulguiala n-a durat însă mult, topindu-se la contactul cu asfaltul, dar a fost ca un fel de mângâiere a privirii pierdute în zare, în căutarea adevăratului anotimp rece. Intruziunea iernii în mirosul inconfundabil al florilor de zarzăr a făcut însă ca atmosfera să fie și mai ciudată, ca și când cristalele albe de gheață transparentă ar fi vrut să lase și ele mesaje aparte în liniștea care a transformat toate zilele săptămânii în sâmbătă și duminică.
Pe străzi, agitația s-a risipit și ea, cât să se audă mai bine ambulanțele când trec în viteză, asurzitor și tânguitor, mult, mult prea des.
Risipa asta de liniște însă creează stări confuze, ciudate, ca și când sentimentele ar fi puse la încercare. Se simte miros de teamă în jur, dar parcă tot îți vine să crezi că mai există șansă.
Durerea este înăbușită și acoperită cu măști de unică folosință, dar ochii caută cu înfrigurare orice licărire de speranță. Și atunci, așteptarea parcă te ia de mână și încearcă să-ți arate o potecă. Una pe care, dacă pășești, liniștea se poate transforma, fără să-ți pui mâna la urechi, în lacrimă, în stâncă, în val …
Și a mai reușit să facă liniștea asta ceva. A demonstrat că durerea nu se oprește la nicio graniță, că nu există diferență între bogat și sărac, în fața unei asemenea păsări de pradă trofeul fiind același!
