Florin Tănăsescu
Luna îşi pusese un voal peste faţă şi trăgea cu ochiul la ştirile de dimineaţă. Stelele şi un soare cu dinţi jucau “”Hoţii şi vardiştii”, strigând s-audă orice muritor: “Scapă cine poate!”.
Adonis mă bate prieteneşte pe umăr.
– Auzi ? Sunt sictirit de-atâta căzut în fântână şi scos de pompieri. Nu vrei să îmi iei locul ? Am şi procură pe numele tău. Şmenul e simplu: te uiţi în fântână şi-atât. Dacă dai de apă, spală-ţi sufletul cu ea.
– Ştiam că eşti smintit, dar nici în halul ăsta. În plus, eu nu-s frumos ca tine !
– Stai calm. Nu te vei oglindi decât în mocirlă. Vei vedea şi “Flori de mucigai” care se vor ţine de tine scai. Doar pe muribunzi prind şi ele viaţă !, mă încurajează şi Arghezi. Şi mă mituieşte oferindu-mi două numere din ziarul “Bilete de papagal “ şi o cireaşă. “S-o pui pe tort!”, mă sfătuieşte el.
Mitzura, fi-sa, ţine în mână o colivă cu lumânarea încă neaprinsă.
– Domnule, vă rog, aveţi un chibrit?, o aud şoptind.
– Are dreptate megastarul Adonis, îmi spune – în timp ce doctorul îi schimba pansamentul – pacientul Labiş. “ Ciuturile scot din fântână nămol”.
M-am conformat. Zic “Sărut-mâna!” primei fântâni întâlnite în cale !
Era din aia, cu cumpănă. Cum e şi viaţa noastră de ieri, de azi, de mâine, de naiba ştie până când.
Nu-mi răspunde la salut. Bate mătănii. Începea aşa: „Tatăl Nostru…” (şi coboară capul), apoi continuă “Care eşti în ceruri” (uitându-se spre Soare, rugându-se la Lună).
Luna tace. Apare Neil Armstrong, în costum de cosmonaut, purtătorul ei de cuvânt. Se răsteşte:
– Fântână, fântână, în fiecare noapte cu sau fără Lună, pentru cine te rogi ca o nebună ?
– Pentru Adonis. Adică, pentru neamul meu. Şi pentru lumea care s-a crezut multă vreme mai presus decât Dumnezeu.
Armstrong fredonează din Pink Floyd: “Dark side of the Moon”. Acolo şi dispare.
Fântâna cu cumpănă întinde un braţ şi, ţinându-mă de mână, tremură. Ea înţelege nu “Partea întunecată a lunii”, ci a lumii. Şi mă întreabă care-i aia.
– Io-to în faţa ta !, i-am spus, smulgându-mi braţul dintr-al ei. Uite găleata cu zoaie, nămol, flori de mucigai, muguri de ură…
“Femeie, iată fiul tău !”, se-aude Ierusalimul plângând.
– Domnule, vă rog, aveţi un chibrit ?, mă întreabă a doua oară Mitzura.
Nero, galant, îi aprinde lumânarea de pe colivă. Fântâna cu cumpănă rămâne nemişcată. Seamănă cu o cruce pe care o lume, conştientă sau nu, aşteaptă să fie răstignită.
Sus, Soarele şi stelele se joacă de-a “Hoţii şi vardiştii”. O altă fântână – de data asta cu roată – începe invers să se- nvârtă.
Armstrong, în genunchi, se roagă.
