Giorgiana Radu
Trăim vremuri tulburi, dominate de frică şi debusolare, iar acolo unde frica lipseşte, inconştienţa provoacă dezastre. Din păcate, omul e pentru om cel mai mare pericol, nu sălbăticiunile ori alte imprevizibile pământești. Pe om nu-l poţi apăra de propria reminiscenţă din străvechea lui devenire. Nici astăzi, în ceasul al doisprezecelea, când molima ia în stăpânire lumea, el nu se deșteaptă, refuzând realitatea.
…O asistentă medicală oftează la auzul știrilor despre coronavirus. Oare, o să păţim ca italienii?, o întreb. Sigur că da, poate mai rău, răspunde vizibil afectată. Probabil, gândindu-se la efortul uriaș al colegilor săi de breaslă din China și Italia, se vede pe sine într-o situaţie similară. Acolo, medici și asistenţi deopotrivă luptă până la epuizare cu acest inamic greu de stârpit.
De parcă nu era de ajuns, peste toate neliniștile și-a făcut furtunoasa intrare această boală cu toate necunoscutele și nedeslușitele ei iţe. Vine, parcă, să alunge și bruma de speranţă care se întrevede din când în când. Ameninţarea ei stă ca un ghimpe, nu în coastă, ci în cel mai vulnerabil ungher. Sufletul se chircește la gândul că acest COVID -19 ar putea atinge oamenii dragi, ce cară cu ei și alte suferinţe.
Totuși, speranţa nu moare și, poate, din primăvara asta se iţește o vară prematură, care ar putea să alunge fie și pentru un timp măcar virusul ca o ciumă.
Ne cramponăm deseori de probleme minore, dar iată ce ușor se propagă adevăratul rău. Plângem din nimicuri, fără să știm că lacrimile durerii încă nu le-am simţit. Nu suntem și nu vom fi niciodată pregătiţi pentru a întâmpina cu raţiune tragedia. Azi este coronavirusul. Mâine, oare, ce va fi?