Lucian Avramescu
Nu mi-a fost greu să fac pe deșteptul, mai ales că psiholoaga, femeie aproximată de mine la 50 de ani, mi-a recunoscut, în finalul rechizitoriului care a început banal și s-a isprăvit complicat, prin abandonul ei, că e o fiinţă timidă. Mă pierd, mi-a zis ea, vorbind în faţa unui public de două persoane. Eu mă simţeam bine, i-am zis, în faţa unui public de stadion de la care primeam cele mai confortabile palme – aplauzele. Perspectiva de a nu mai vorbi deloc e ca o condamnare la eșafod.
Au trecut niște zile de la acea discuţie, dusă greoi de mine, dar bine condimentată cu ironie, ceea ce m-a ţinut deasupra examinării profesorale din care am ieșit victorios. Cel puţin așa scrie pe foaia de constatări, unde bolnavul e înghesuit într-o concluzie.
Azi am trăit prima zi în care, liber fiind, scos din carcera spitalului, am pierdut, psihic, războiul cu mine. Handicapul de a nu putea vorbi, expus în faţa unor oameni simpli – n-am putut să-mi strig pe nume câinele – m-a durut până la lacrimă. N-am plâns pentru că nu eram singur.
Mă întreb dacă blestemul de a deveni mut, după o viaţă în care te-ai dovedit bun orator, nu e mai greu decât cel înfruntat din clipa în care, copil fiind, constaţi că exiști fără cuvintele la îndemâna celorlalţi?
Câinele Lupu, un Ciobănesc german, de șase luni și jumătate, m-a primit, după o absenţă care n-a fost lungă, cu manifestările de bucurie ale speciei. Răspunsul meu de gesturi nu l-a mulţumit și l-a așezat întrebător pe labele din faţă, învăţat cu alintul de vorbe. Acel alint avea muzica lui și câinele simţea că se petrece ceva cu stăpânul, întors acasă, orfan de capacitatea de a mângâia cu lătrăturile de om pe care vietatea le știa. Hai, vino, șezi, erau echivalentul ham- hamului câinesc. Culcat, spuneam blând, și mă culcam și eu în iarba uscată a acestei ierni corcite, alături, între pomii din livadă. Cum vom mai vorbi noi amândoi, prietene?
