Luiza Rădulescu Pintilie
Împărţiţi în din ce în ce mai multe tabere, proclamând îndreptăţirea iubirii de a fi sărbătorită ba la o dată ba la alta din calendarul lui februarie, ori, dintr-un acut spirit de frondă, ignorându-le pe amândouă, mi se pare că de fapt nu reuşim decât să strecurăm, din ce în ce mai mult, o tristă vrajbă, o rece indiferenţă, câteodată chiar o agresivă împotrivire, în frumuseţea uneia dintre cele mai minunate trăiri omeneşti. Cea prin care începe şi se sfârşeşte totul, dacă e să admitem, cum s-a spus nu o dată – şi nu de acum, ci de la începuturi de lume – că iubirea e, până la urmă , tot ce avem şi că nu e nevoie niciodată de un motiv pentru a o trăi cu adevărat dacă e sinceră, dacă nu ascunde în ea “plata“ târgului “te iubesc fiindcă mă iubeşti“. Suntem din nou în luna iubirii şi, cumva, a regrupărilor între sentimente mărturisite pe stilul nou al Zilei Îndrăgostiţilor din 14 februarie, ori – considerând-o pe aceasta “de împrumut” – ducând mai departe tradiţia sărbătorii de Dragobete, când, de la 24 februarie, oamenii nu numai că se ”înseninează și lasă în urmă frigul și urâtul de peste iarnă”, ci şi când se înfiripă tinere iubiri ori se statornicesc pe drumul lor în doi cele venite mai de cândva. Şi nu lipsesc nici ”uitări” în a ne aminti, prea grăbiţi cum suntem, că pur şi simplu iubim şi suntem iubiţi, şi ce mare bogăţie avem de fapt astfel în toate câte ne plângem că nu avem, nu le vedem şi le dorim, visându-le fără încetare! Uitând ori ignorând că iubirea nu are dată fixă în calendar şi că dragostea chiar este zarea cea liberă și largă, unde sufletul poate să își întindă aripile – cum spune una dintre atât de multele şi de frumoasele ziceri despre ceea ce ne-a fost dăruit prin puterea de a iubi – în orice clipă a vieţii noastre. Fiindcă nu ar trebui să ni se pară vorbe mari că dragostea e în tot şi în toate, ci să acceptăm, înaintea părerilor de rău că nu am făcut-o mai devreme, că e nepretenţioasă, necăutată şi nechemată atunci când e purtată la “bine şi la rău” – ca în legământul pe care îl facem în faţa celui cu care alegem să ne împărţim viaţa şi în faţa lui Dumnezeu – când e pur şi simplu, când o vedem, când o simţim, când o ascultăm, când o privim şi da, mai ales când o trăim.
… Au trecut ceva ani de când am privit foarte de aproape o asemenea dovadă a iubirii sincere, simple, adevărate, împărţită cu demnitate şi, deşi mi se înfăţişa departe de a fi uşor de dus, cred că am avut sub priviri însăşi… fericirea! În plin centrul Ploieştiului, seara târziu, tocmai oprise într-una dintre cele mai aglomerate staţii autobuzul 24, plin până la refuz de oameni şi bagaje. Uşile de la mijloc şi spate nici nu se mai deschideau, lovindu-şi mereu burduful de călătorii grăbiţi să ajungă, ca şi mine, la Gara de Sud! De altfel, în câteva staţii şoferul nici nu mai oprise, iar în cea de la “Poştă” a ales să deschidă doar uşa din faţă, pe care, după alţi cinci-şase pasageri, au urcat… ei! Cei de care îmi amintesc prima dată ori de câte ori mă gândesc la ce înseamnă iubirea cu adevărat! Amândoi mici de statură, au rămas pe ultima treaptă a scării interioare, sprijinindu-se amândoi unul de celălalt, aproape striviţi de fiecare dată când autobuzul se înclina şi deodată cu el toţii călătorii. Rezemată de bara de susţinere de lângă locul şoferului, în speranţa să pot coborî prima ca să nu pierd un tren care mă ducea în fiecare seară târzie acasă, i-am avut tot timpul sub priviri, chiar şi atunci când m-am ruşinat la gândul că, din cauza aglomeraţiei, nu pot întoarce capul ca să nu se simtă cumva stânjeniţi. Nici tineri, nici bătrâni, el avea obrazul aproape lipit de umăr, semn al unei suferinţe care îi înclinase brutal capul spre stânga, iar ea o cocoaşă pe care haina verde, prea scurtă şi prea strâmtă, nu o putea ascunde. Mâinile lui mici, cu degete scurte şi uşor întoarse spre podul palmei, ţinea strânse una dintre mâinile ei şi o sacoşă de cârpă din care se vedeau ieşind două franzele. Ochii, însă!!! Ochii ei îi fixau tot timpul pe ai lui, căutându-i sub aplecarea chipului chinuit de boală. Şi când i se părea că nu îi vede, îi întorcea bărbatului uşor, cu mâna, faţa, atingând-o ca o mângâiere, până când privirile li se întâlneau. Şi “zâmbeau” cu o duioşie cum nu am văzut niciodată de atunci, de parcă vorbeau, unul spunând în tăcerea lui “te iubesc”, iar celălalt răspunzând, tot tăcând, “ba eu te iubesc mai mult”. Au coborât pe lângă ei, în fiecare dintre cele două staţii ce au urmat, călători după călători. S-au strâns şi mai mult unul lângă celălalt, au făcut loc cât au putut şi, netulburaţi, au continuat să se ţină de mână şi să se privească în felul lor atât de cu totul aparte. Cu iubire! Cu acceptare! Cu sinceritate! Cu simplitate! Cu demnitate! Cu toată lumea frumoasă care încăpea în ochii şi în inimile lor, redesenându-le şi luminându-le şi durerile trupeşti cu care îi încercase viaţa! Au coborât ţinându-se de mână şi tot aşa i-am văzut apoi aşteptându-şi rândul la casa de bilete din gară.Nu ştiu nici ce tren şi nici unde i-a dus în acel aproape sfârşit de zi! Oriunde va fi fost, pentru destinaţia… fericirii eu continui să cred că aveau abonament pe viaţă şi dincolo de ea! Neînscris în niciun alt calendar decât cel al inimilor lor! Un calendar după care îndrăznesc să cred că au trăit – şi ce mult aş vrea să mai trăiască şi astăzi, deşi mă tem că e un gând prea îndrăzneţ! – şi bătrânii pe care i-am văzut, într-o primăvară, aşezându-se, strâns ţinându-se de mână, pe scaunele goale din mijlocul rândului al doilea al tribunei stadionului din oraşul Plopeni. Iar în aşteptarea momentului de început al unui spectacol, el i-a aşezat ocrotitor, pe umeri, şalul alb croşetat, ca să o apere de aerul rece venit dinspre pădurea de stejari, ridicându-l îndelung răbdător ori de câte ori aluneca. Şi ce frumos răspuns cel al delicateţii cu care ea îi atingea, la fel de răbdătoare, mâna, aşezând în acest gest câtă sfială tot pe atâta iubire!
…La mii de kilometri depărtare şi la mulţi ani distanţă, aveam să revăd, pe o străduţă îngustă din Lisabona, o scenă cumva asemănătoare. Se petrecea într-o seară coborâtă, roşiatic, printre ramurile unui portocal şi la lumina unui felinar scânteind pe măsuţa aşezată direct pe trotuar. Cu mâinile cuprinse unele de celelalte şi împreună ţinând un fir de trandafir roşu ca focul, cu priviri luându-şi lumina unele din altele, doi bătrânei îngânau, legânându-se uşor, în aşteptarea cinei, versurile unui răscolitor cântec fado venit din interiorul micuţei terase, cântec despre care aveam să aflu că vorbea despre doi tineri frumoși care se îndrăgostesc. “Ai ochii lui Dumnezeu” este în traducere titlul cântecului, iar toate versurile însoţeau perfect gesturile de tandră iubire a privirilor şi a inimilor cuplului din faţa mea cu cele mai frumoase metafore ale dragostei. Abia când m-am ridicat am observat floarea din părul încă frumos al femeii şi batista înflorată din buzunarul sacoului alb, din in, al bărbatului care trebuie să fii frânt în viaţa lui multe inimi… Nu am însă niciun dubiu nici astăzi că aleasa era cea alături de care îl văzusem, vreme de mai bine de un ceas, trăind o iubire fără de dată fixă…
Fiindcă nici 14 februarie, nici 24 februarie, nici altă zi dintre cele înscrise în calendare nu ne pot dărui decât iubirea care există cu adevărat în inimi… Şi dacă e iubire, totul e! Amăgiri legate doar de mai noi ori mai vechi date de calendar sunt şi vor rămâne mereu aidoma coliviei pe care o cumpărăm păsării cântătoare sperând să ne bucure în fiecare dimineaţă cu trilul ei, deşi cu mult mai înţelept ar fi să sădim pomul în ramurile căruia să se aşeze şi să cânte…
