Cuviosul Martinian a intrat în viaţa monahală la vârsta de 18 ani, petrecând într-o peşteră, din apropierea Cezareei Palestinei, vreme de 25 de ani, în înfrânare şi rugăciune. Dumnezeu l-a învrednicit cu darul tămăduirii, mulţi oameni dobândind vindecare prin sfintele lui rugăciuni. De asemenea, sfântul a vindecat chiar şi mulţi îndrăciţi. Pentru aceasta, diavolul, avea să aducă asupra Sfântului Martinian numeroase ispite şi năluciri, pentru a-l îndepărta de viaţa sihăstrească, ispitindu-l cel mai mult cu patima desfrânării. Odată, primind in chilie o femeie, pentru a rămâne în timpul nopţii, şi pe care nu s-a îndurat să o lase afară, pradă animalelor sălbatice, aceasta a mărturisit că venise pentru el, pentru a se convinge toţi că viaţa lui nu este vrednică de laudă. Cuviosul, ascultând-o, se învoia puţin câte puţin în inima sa. Dar mai înainte de a cădea în păcat, a fost tras înapoi de la cădere, prin dumnezeiescul har. Atunci, Sfântul Martinian, aprinzând multe lemne, a sărit în mijlocul focului, dojenindu-se şi zicându-şi: „de vei putea să rabzi, Martiniane, focul iadului, lăsându-te în voia poftei, supune-te femeii!” .Şi aşa, arzându-se pe sine şi smerind sălbăticia trupului, pe femeia care şi-a venit în fire văzând acestea a trimis-o la mănăstire. Apoi, cuviosul s-a ascuns pe o insulă pustie, unde a trăit timp de 10 ani. Într-o dimineaţă, naufragiind o corabie, o fată care se agăţase de o scândură a ajuns până la locul unde se nevoia sfântul. Acesta i-a lăsat fetei hrană şi adăpostul său, apoi, zicându-şi: „Fugi, Martiniane, să nu te ajungă ispita!“, s-a aruncat în mare, înotând până la ţărm. Ultima parte a vieţii, Martinian şi-a petrecut-o pribegind din loc în loc până când, într-o zi, a sosit la Atena. Aici a adormit în Domnul, învrednicindu-se a fi îngropat cu mare cinste de episcopul locului. Sinaxarul aminteşte despre cele două femei că şi-au desăvârşit viaţa dobândind şi ele, de la Duhul Sfânt, semnele sfinţeniei. Prima, Zoe, s-a dus la mănăstire şi, trăind acolo în curăţie, s-a învrednicit de a face minuni. Cea de-a doua, Fotinia, a rămas pe acea stâncă din mare, până la sfârşitul vieţii.
