Florin Tănăsescu
Ades, din ce în ce mai des, joc şotron în gând. Sar într-un picior şi mă cred Lordul John. Ăla lovit de streche, care, vorba lui Coşbuc, “e-ntr-o ureche”.
O, ce bine ar fi dacă povestea s-ar opri aci. Dar, nu! Staţi pe-aproape! Sau feriţi-vă de oamenii care ajung să creadă că nu este magică cifra 7, ci mai degrabă tragică.
Tot ades, stăteam de vorbă cu Ozzy Osbourne. Cine-i băiatul ăsta? Credeţi-mă, nu-i bine să ştiţi ! Spre binele meu, nu al vostru. Altfel m-aţi considera şi mai diliu. Ideea este că, până mai alaltăieri, eu şi Ozzy eram buni amici. Aceeaşi marcă de ţigări fumam, aceleaşi speranţe de mai bine, în urmă lăsam. Numai că-ntr-o noapte (eu citeam “Corbul” lui Poe, el fredona ceva despre moarte), mi-a zis: “Acum, după ce-am rămas numai noi doi/ Luptând pentru vieţile noastre/ Să urmărim Istoria voastră cum se repetă”.
Toată Istoria noastră, a României, se repetă, întrebai uimit ?
Sufletul lui Avram Iancu să capăt răspuns! Ozzy please deja într-o lume mai bună. Undeva unde curcubeul nu stă să apună.
În altă noapte, mă uitam la Constelaţia “Orion”. Şi recitam ”În iuniu, miezul nopţii sună/ Mă bate – un mistic clar de lună”. Numai că am adăugat de la mine putere – flagrantă greşeală! – “Iar ziua care va veni va găsi naţia trează”.
– “Orion” este o melodie de-a noastră!, mă trezesc că-mi freacă ridichea James Hetfield, chitaristul de la Metallica. Îţi trebuie drepturi de autor să te uiţi la ea. Mai bine intri în rândul oamenilor normali din ţară. Îngroapă curcubee!
Apoi plecă şi el, nu înainte de a-mi spune, privindu-mă cu milă: “Ziua în care speri că neamul se va trezi nu va veni niciodată!”.
N-am disperat. Diliu, inconştient şi visător cum eram, am început să joc din nou şotron. De data asta nu în gând, ci sub clar de nori (nu, nu sub clar de lună, cum sunt tentaţi oamenii normali să spună!).
Apoi, obosit de-atâte iluzii pe care le-am avut treizeci de ani bătuţi pe muchie, am căutat pe internet o piesă comică (apropo de cifra 7 amintită mai sus). Am butonat “Deşteptarea naţiei”.
“Sorry, error! Încercaţi «Îmblânzirea scorpiei», a bătrânului Shakespeare. Deşi, cel mai bine ar fi să puneţi mâna pe-o lopată şi să treceţi la îngropat curcubeele de altădată”.
Stau la margine de groapă, precum Hamlet. Numai că nu ezit. Asta face diferenţa între noi, cei din Răsărit şi Vestul “pervertit”.
Pun mâna pe lopată. Îngrop mai întâi roşul, alături de eroii din ’89. A doua zi va urma albastrul lui Nichita Stănescu. A trei zi…
A treia zi… Vă aşteptaţi să îngrop şi galbenul? Ei, bine, nu!
A treia zi e “Ziua care niciodată pentru ţara asta niciodată nu va veni”.
Gata! Curcubeul roş’-galben-albastru este îngropat!
Şi nimeni nu-l jeleşte pe răposat. Cocoşul cântă pentru a treia oară.
E vremea lepădării şi trădării de ţară!
