Lucian Avramescu
Soţia a deschis în seara asta televizorul la care eu, de obicei, nu mă uit. Un realizator de dezbateri pe care-l știam angajat al Antenelor patronate de domnul Voiculescu este, înţeleg, vedeta ratingului politic al televiziunii publice, spre a ne lămuri cum e cu politichia. Emisiunea, avându-l ca invitat pe Ion Cristoiu, fostul meu coleg de la Scânteia Tineretului, s-a dovedit, așa mi s-a părut mie, o mizerie. Încerc să închid. Consoarta zice să mă uit câteva minute pentru a asculta și eu ce fac fraţii de breaslă și până unde merge ”argatul opiniei publice”.
Cu o seară în urmă, fostul lefegiu al Antenei, nu mai știu cum îl cheamă și nici la care număr de antenă slujea, 1, 2, 3 sau 7, se prefăcea ”polemic” cu fosta sa colegă, ajunsă primar general al Capitalei, Gabriela Firea. Era o mângâiere pe vocale, un alizeu de reciprocităţi, o idilă în direct. Ziaristul aproape că îi dicta primăriţei, mătăsos, răspunsurile la întrebări care nu existau. Rar mi-a fost dat să ascult o mai mare făcătură electorală.
În seara asta, partizanatul e suit apocaliptic, în sfere, de Cristoiu Ion, care îl critică, pentru lipsă de fason și prestanţă – de parcă el ar arăta ca Florin Piersic – , pe unul care l-ar fi înlocuit nelegitim, la Finanţe, pe Orlando Teodorovici, mintea sclipitoare fătată de PSD. Unul care excela onomatopeic în ”bing-bang, ţac-pac”, ventuza banului subţiat al naţiei, marele fustangiu lăudăros, care ar lăsa borţoasă și o muscă numai de ar trece o secundă prin zona nădragilor lui umpluţi cu virilitate.
Cristoiu spune că miniştrii de azi – nu-l știu pe niciunul, așa cum nu-i știu nici pe ăi de i-au precedat – n-au școală, n-au prestanţă, nu impun prin nimic, cum impunea, să zicem, îl citez pe marele formator, Hrebenciuc. Ce vremuri! Nu se poate cu așa miniștri, sughiţa oracolul din Găgești, acompaniat de independentul televiziunii partizane. Cu ăștia ajungem s-o regretăm pe Dăncilă, ofta din rărunchi Cristoiu, angajând ecranul tot și plânsul simetric al realizatorului.
Că angajatul televiziunii publice boceşte , de toartă cu Cristoiu, decesul politic al doamnei Veorica ar fi treaba lor dacă scâncetul s-ar petrece acasă la unul dintre ei, la o cinzeacă, nu aici unde ar trebui să primim, în porţii minime măcar, ceva bun simţ, ceva adevăr, ceva demnitate ziaristică.
Veneam, pe vremea în care Emil Constantinescu era președinte, spre București, de la Viena, cred. Oricum, se întrerupsese brusc o vizită a președintelui României într-o ţară europeană, fiindcă ploua abundent în ţară, iar un ziarist de mare priză scrisese că președintele trebuie să fie în cizme la Gheboaia, nu în plimbări externe. Aflându-mă în avion, alături de alţi o droaie de ziariști, ca trimis al AMPress, l-am întrebat pe Emil Constatinescu, oprit la jumătatea avionului pentru dialogul cu presa, de ce e nevoie de el acasă, că doar nu dă președintele cu tulumba apa de la poarta amărâţilor inundaţi. Dacă ia măsuri ca președinte o poate face de la distanţă mai eficient. Nu e nevoie de mătura și lopata lui de muritor de rând. V-a speriat, l-am întrebat ironic, articolul colegului meu Cristoiu, care vă cere prezent în cizme și salopetă, prin cătune? Președintele, care stătea proptit chiar de scaunul meu, s-a aprins ca un chibrit și mi-a replicat cu o furie greu de acceptat pentru un șef de republică europeană: ”Cristoiu e un jeg!”
Am fost șocat. Chiar șocat, dar nu destul pentru a rămâne mut, fără un diftong, cum mă aflu acum. Cum puteţi vorbi astfel, domnule președinte, i-am zis? Cristoiu e un ziarist, un om din ţara dumneavoastră, puteţi să nu-i împărtășiţi opiniile, dar nu aveţi dreptul să vorbiţi astfel.
Emil Constantinescu s-a răsucit ca un titirez pe călcâie, privindu-mă furios, și a suspendat amicala conferinţă de presă din avion. Dus a fost după perdeaua protocolului care separă, în avion, mărimile de plebe.
Peste niște săptămâni, președintele Constantinescu pleca în SUA. De pe lista cu ziariști acreditaţi a șters cu mâna lui, apăsând pe creion, reprezentantul agenţiei de presă AMPress. Atât! Și a dat hârtia îndărăt împuternicitului cu plecările și protocolul. Fusesem – noi cei de la AMPress – fără acreditări la Cotroceni, ani de zile, în primul mandat al lui Ion Iliescu, după ce scrisesem că un ofiţer SPP l-a împușcat pe studentul Frumușanu, în Piaţa Victoriei, știre adeverită mai apoi, şi altele cele despre revoluţia confiscată, așa că eram învăţaţi cu pedepsele pentru știrile corecte.
Am protestat, carevasăzică, apărând un coleg. Am și scris atunci, mânios, ciobind soclul și așa șubred al locatarului de la Cotroceni. Mă întreb, în seara asta, dacă merita, dacă nu cumva președintele de atunci avea bruma lui de dreptate?!
