Florin Tănăsescu
Într-o zi, soarele nu se dădea dus. Stătea ca prostul şi se uita la mine. Luna îi dădu un ghiont şi, credeţi-mă, am auzit următorul dialog:
– Pleacă şi apune! Lasă-mă să intru în tură!
– „Mai lasă-mă un minut, mai lasă-mă o secundă !” , o rugă astrul. Să văd ce face nebunul ăsta. Mai râde-plânge?
Vorbeau despre mine. Şi mi‑am luat-o-n cap. Aşadar, Pământul se-vârte după capriciile mele. Nu mai sunt cerşetorul în jurul căruia se-nvârt toate minunile lumii, ci invers: lumea cerşea o lacrimă de râs din partea mea.
Mi-a fost milă de Soare, am lăcrimat un pic şi pentru Lună. Săraca, dacă nu ponta la ora fixă intrarea în tură, i se tăia din salariu. Şi-aşa are un venit lunar vai de capul ei! Dacă e eclipsă toală, nu primeşte nimic. Dacă este parţială, proporţional cu timpul în care javrele urlă la ea.
Of, javrele astea!
Şi-am început să lăcrimez. Soarele s-a dus, liniştit, la culcare. Câinii au început să urle de turbare, speriind până şi-o biată sperietoare, care aţipise într-un lan de floarea-soarelui.
Fireşte, veţi crede că plâng ca un oropsit de vremurile care au venit. Neah! Eu râd cu lacrimi.
Evident, se naşte o întrebare pe care, înainte de a adormi, şi-a pus-o şi numitul Soare. Iar Luna, în schimbul doi, îşi zicea: “Cu potăile astea care nu se mai satură să latre la mine m-am obişnuit. Dar de ce lăcrimează de râs muritorul ăsta ?”.
Biata Lună nu ştia de ce m-a apucat şi-o ţin lunga cu râsu’-plânsu’. Şi i-am spus:
– Nu plâng, ci râd cu lacrimi de minciuna, îngâmfarea şi ţâfna care mustesc în ţara asta. Alt antidot nu există. Iar toate astea persistă, persistă, persistă! Se înmulţesc nu aritmetic, ci, exponenţial!
Luna îmi zise:
– Dragul meu adumbrit, nu eşti singurul ţicnit. Eu am auzit cândva cum “Râde pân’ la lacrimi clopoţelul”!
Fată deşteaptă, Luna! Recita din Esenin. M-am simţit dator să-i dau replica de rigoare:
– Doamnă, dar aţi văzut vreodată cum “Undeva-n poiană/ Joacă-un paltin beat”?
Se-ascunse după un nor. De ruşine – spre deosebire de potăile care nu cunosc acest substantiv – sau, cine ştie, să caute pe Google cine a scris versul ăsta.
În timpul ăsta, javrele lătrau la nori.
– Trecut-au anii-noapte peste ţară ca nori lungi pe şesuri de când stau şi nu închid un ochi. Nu, n-am văzut cum joacă un paltin beat. Poate ştie domnul Soare, îmi şopti Luna.
Se făcu ziuă. Soarele dă să apară. Apoi, făcu calea-ntoarsă. Era de înţeles.
În ţară câinii prinseseră aripi. Erau javre zburătoare. Muşcau şi din soare.
De data asta, lumea nu mai vroia o lacrimă-râs din partea mea. Cerşea noaptea, să vadă măcar o stea.
Of, javrele-astea !
