Giorgiana Radu
Suntem clădiţi astfel încât să ne putem adapta situaţiilor diverse impuse de cursul natural al vieţii.
Schimbarea are loc permanent, din prima zi a nașterii, până la ultima a existenței.
Mai importantă decât schimbarea ce ține de fizic și fizionomie este schimbarea de interior, de personalitate, de caracter. Aceste perpetue modificări sunt esențiale în definirea insului. De ele depinde comportamentul acestuia în societate.
Observăm deseori schimbări majore ale unora, survenite odată cu obținerea unor funcții, unor titluri care-i așază cu un lat de palmă mai sus de scaunul firesc. Împăunarea acestora se instalează rapid, indiferent de domeniul în care activează. Chiar dacă suntem tentați să atribuim aceste modificări cu precădere celor care se „înrolează” în politică, ei bine, nu este așa. „Maladia” aceasta îl lovește și pe cel din învățământ, și pe medic, și pe portar, și …
Odată cu înscăunarea, omul nu-și mai aparține. Cumva, el devine subordonat funcției sale, iar asta îi modifică vocea, postura și mimica. Cu cât altitudinea ierarhică atinge cote mai înalte, cu atât tonul devine mai grav, chipul capătă rigiditate, nelăsând loc pentru strecurarea unui zâmbet, iar corpul capătă o bățoșenie ostilă, încât impresia lăsată e că hainele au intrat cumva la apă și stau să plesnească pe domnia sa, înalt în titulatură.
Empatia se pierde și ea. Nu-și mai află rostul. E semn de slăbiciune și nu cadrează cu rangul. Distanța față de interlocutor trebuie păstrată, chiar dacă el e de multe ori net superior deținătorului de funcție. Acest lucru nu contează, atât timp cât are nevoie de serviciul „înaltului”.
Omul e sortit schimbării, ceea ce nu este o catastrofă, ci dimpotrivă. În general, schimbarea o asociem cu evoluția în bine. Dar, uneori, schimbarea pare mai degrabă o schimonoseală care deservește societatea şi-l schimonosește deopotrivă pe el. De ce, oare, avem tendința spre a ne schimonosi sufletul, caracterul? Să fie doar o slăbiciune sau relieful culmilor înalte chiar ne ajustează latura umană?
Poate că depinde doar de noi, de cât de bine ancorați suntem în realitate, astfel încât să rămânem cu picioarele pe pământ, indiferent de câte titluri și funcții am deține. Pentru că dincolo de acestea, important este şi rămâne omul, nu directorul, nu președintele, nu șeful de spital care nu mai încape în halat, părând buricul galaxiei.
