Lucian Avramescu
Subiectul Cristina Ţopescu se stinge încet, așa cum încet a dispărut eroina tragică a unei morţi fără glorie. Și totuși…
Cineva scrie că acei doi câini ai Cristinei Ţopescu n-ar fi murit de foame lângă cadavrul stăpânei lor. Ar fi mâncat-o, așa cum fac lupii din sălbăticie cu confraţii lor răniţi sau morţi.
Fals! Câinele care-și iubește stăpânul – sunt atâtea cazuri știute – moare alături de acesta, veghindu-l. Cristina Ţopescu a murit de singurătate, departe de oameni singuri, fiecare în felul lui. Singurătatea e de multe feluri, cea mai dureroasă fiind singurătatea în mulţime.
N-o știu decât vag pe victima tragică a unei existenţe care a strălucit pe deasupra, dar în interior a depozitat destulă suferinţă, adunată în ani. Când Cristian Ţopescu mi-a propus să ne ducem băieţii (locuiam aproape unul de altul, în zona Buzești-Victoriei), care erau alăturaţi ca vârstă, la un antrenor de karate de la Steaua, am fost de acord. Arin Alexandru al meu și Cristian al lui erau în faza preșcolară. Îi duceam și asistam cu schimbul la antrenamentele care mie îmi păreau caraghioase, o săptămână eu, una el, ca taţi grijulii. Povestea n-a durat mult, fiindcă băiatul meu nu vădea aptitudini și s-a plictisit. Și Cristian al lui Cristian s-a lăsat, din câte știu. În casa lor n-am văzut-o niciodată pe Cristina. Poate nu ieșea din camera ei.
Am cunoscut-o când eu, adus de la Vâlcea, unde eram ziarist, să conduc Serbările Scânteii Tineretului, înfiinţate din 1957, ca primă ediţie de scenă a unui ziar, l-am luat pe marele comentator sportiv cu mine în turnee unde dialoga spumos cu publicul pe teme umoristic sportive. Fusese dat afară din televiziune fiindcă greșise spunând un adevăr. De câteva ori m-a întrebat dacă își poate lua cu el și fiica. A luat-o de câte ori a dorit ea. Nu era sociabilă. Într-un turneu a intrat în conflict cu interpretul de folk Gheorghe Gheorghiu. Și-au dat reciproc câte o palmă, în autocar. Erau diverse idile acolo, într-o trupă artistică diversă, de la balerini și interpreţi de muzică clasică la actori gen Caramitru sau Mihăiţă. Cristina Ţopescu își consuma, fără prieteni, oarecum tristă, oarecum visătoare, o viaţă care stătea ca icebergul, trei sferturi în adânc, puţin afară.
Îi plâng dispariţia nemiloasă. Câinii care i-au murit alături nu puteau devora trupul neînsufleţit al stăpânei. E un roman al unui scriitor englez parcă, în care doi oameni rămân blocaţi în lift, într-un castel părăsit. Primul care moare e devorat de celălalt. Homo homini lupus! În final moare și el. Câinii nu sunt oameni. Câinii au o omenie rară atunci când își iubesc stăpânii. Cristina Ţopescu, fie-i drumul lin spre tatăl ei pământesc, a murit apărată de viaţa, până la moarte, a câinilor ei, unicii prieteni statornici pe care și i-a ales.
