Florin Tănăsescu

 

– Stimaţi compatrioţi, mai nou, odată cu desecretizarea arhivelor de la Vatican, s-a aflat şi unde e Sfântul Graal. Dar nu asta contează. Important este că s-a descoperit că şi cuvintele au culoare. Există, în afară de clasicul “roşu galben şi albastru”, sau altele, deja fumate, şi culorile singular, plural şi amar!, răcni starul rock cocoţat pe-un catarag.
– Vreo nelămurire, ceva ?, întrebă şi basistul, acordându-şi chitara şi expirând fumul albastru de ţigară pe nas.
– “Culoarea curcubeului”, a lui Paul Goma, ce nuanţe are ?, întreabă unul, se pare daltonist.
– Sinistră. E şi asta o culoare, dar încă nu a fost brevetată în toate ţările lumii. Este valabilă numai pentru România. De altfel, ăsta e și brandul ţării: culoarea sinistră. Dar e bine să o ţinem la secret. Mai ştii ?, ne-o fură cineva. Vreo ţară din Africa, de exemplu.

– Ce-nseamnă culoarea singular ?, întrebă unul care se delimitase de fani.
– Asta presupune să nu ai speranţă pentru ziua de mâine. Doar tristeţe în suflet. Doar lacrimi singular. Aici, iar este o problemă. Lacrimile de culoare singulară nu cad cu aceeaşi acceleraţie gravitaţională precum alea de culoare plural. Şi nici pe pământ. Stau în gând sau în suspans, la gene. Clar ? Acum, poate au de gând şi adepţii culorii plural să întrebe ce presupune asta.
– Daaaaaaa, răspunse în cor mai mult de trei sferuri din popor.
– Asta înseamnă veselie. Inconştienţă. Gând la gând cu bucurie când ai aflat că şi vecinul tău a votat la fel ca tine. Culoarea plural înseamnă – cei mai bătrâni îşi aduc aminte – salopetele cu care erau îmbrăcaţi cei care munceau şi mureau la Canal. Sau elevii, când mergeau la practică agricolă. Şi, nu în ultimul rând, şefii de promoţie de la facultăţi. Oh, unde-s facultăţile – nu alea mintale, fireşte – de altădată ?
– Posesorii lacrimilor de culoare plural ce fac cu ele ?
– Nu fac nimic, pentru simplul motiv că nu le au. Fireşte, mai plâng şi ei când taie o ceapă, când sudează fără mască sau când se uită la soare fără ochelarii de cal. Sunt cei mai fericiţi oameni din ţară.
– Dar dumneavoastră cine sunteţi, de ne spuneţi lucruri nemaiauzite în lume ?
– Trupa de şoc pe-a cărei melodie va cânta întreaga Românie. Asta, fireşte, de nu vor pleca şi mai mulţi din ţară din cauză de inimă albastră.
– Dar culoarea amar?, se aude un glas venit parcă de niciunde.
– Asta se înrudeşte cu culoarea singular. Diferenţa dintre ele este foarte mică. Infimă, aş zice, tună şi fulgeră solistul vocal. Esenţa culorii amar este românul plecat în ţări străine, care irigă cu lacrimi pământul altora. Să-i fie ruşine !
– Mai există în rândul fanilor noştri vreo nedumerire?, întreabă din nou basistul, enervat la culme că nu-şi poate aprinde a doua ţigară din cauza Crivăţului care începea să se-abată peste ţară.
– “Cuvinte potrivite” ale lui Arghezi ce culoare au ?
– Ca ale “florilor de mucigai”, veni răspunsul.
Iar trupa de şoc începe să cânte: Trei culori cunosc pe lume/ Singular, plural şi amar” .
Dinspre apus se zărea venind un gropar.