Lucian Avramescu
Fiica mea cea mică, între acoperirea temelor pentru acasă, matematic multiple, dacă adunăm lecţia de istorie a Chinei și scădem lecţia de istorie a României, care nu se mai predă, la care plusăm algebrele și trigonometriile deghizate, pe cât de alambicate pe atât de inutile, tema la Comunicare, o disciplină care se chema în vremea mea Limba română, cele cinci exerciţii la fizică, obţine timp liber să cânte colinde.
Colindele sună, unele, ca-n copilărie mea. Altele, mai muzicale și sofisticate, fără Pruncul Iisus, dar cu o Marie Fecioară abundentă în rime, umplu până la refuz camerele cu pereţi de piatră ale bătrânei și integral refăcutei mele case.
Copila cântă nesperat de frumos, cu o voce care atinge neatingeri muzicale nu doar la cântăreţi mediocri ca mine. Neamurile ei cu concerte mondiale mă ceartă că n-o dau la școli muzicale, meditaţii cu vedete și conservatoare absente la Sângeru.
Crăciunul, care adie dinspre Ciortea, Budureasca și Brașov, a acaparat sufletul copilului care cântă aluziv despre daruri. Eu mă fac că nu pricep și las totul în seama lui Moș Crăciun care de doi ani nu mai e. Spulberarea iluziei a echivalat cu o crimă comisă la școală de colegii care au părinţi alergici la enigma sărbătorilor. Așa că fiica mea, chiar dacă știe că eu sunt Moșul, joacă împreună cu mine sceneta unei magii neatinse.
Ne prefacem amândoi, cât putem de corect, actori care cred în personajele piesei jucate în faţa unui public care trebuie să râdă, să plângă sau să aplaude.
Azi am trecul Cricovul, într-o plimbare pe jos, plecând din casă în gumari să hrănesc poneiţa Peticica și prietenul ei de ţarc, berbecul Burebista, văduv de o lună, după decesul soţiei lui încredinţate unui cioban cu turmă pentru o fertilizare neincestuoasă. Din nefericita Mioara n-au rămas decât coarnele, cel puţin așa declară, cu mâna pe bâtă, ciobanul lui Milică, proprietar de turmă. A fost mâncată de jivinele codrilor, trăind melancolic, retrasă la marginea turmei cu care nu era învăţată.
Peste Cricov, câţiva copii, ai unuia de lângă Sărăţica, plecat în străinezii, adunau crengi uscate de sub un nuc al meu. Au crezut că-i cert și se pregăteau, încălţaţi în niște galoși nu mult diferiţi de ai mei, să fugă, lăsând teanc vreascurile adunate. I-am chemat cu blândeţe.
Voi știţi colinde? Nu știau. Bunicul cu care locuiesc e semimut. Și eu sunt în conflict de două luni cu consoanele. Așa că în loc de Crăciun cu bucurii! pronunţ un fel de C.ăciun cu bucu..ii! Mi s-a petrecut ceva ”tranzitoriu” în zona care are în răspundere ţ și r, consoane de care mi-e dor și pe care, când le aveam, nu le băgam în seamă.
Le-am dat niște bani nimeriţi în jacheta de oraș pe care am luat-o din obișnuinţă. Soaţa nu mă lasă în curte și grădină cu ţoalele ”bune” că se zgârie și capătă noroi.
Hai să cântăm un colind. Și am cântat, cu copiii fericiţi pentru avansul financiar la colind. Eu fără r și ţ, despovărat de două consoane esenţiale, ei repetând după mine un colind vechi din satul meu și al lor.
Oile lui Milică, mai puţin oaia mea, culegeau ierburile aspre de pe miriștile nearate. Ciobanul lui, un tânăr din satul vecin, Salcia, privea uimit, dintre doi câini cu jujiţ la gât, spre a nu periclita viaţa inexistenţilor iepuri, spectacolul dat de mine și trei copii, sub un nuc bătrân de peste Cricov. Iată vin colindători, florile dalbe/Noaptea pe la cântători, florile dalbe…
