Florin Tănăsescu
Voi credeţi că 20 de ani frumoasa Penelopa a stat în Itaca să-l aştepte pe numitul Ulise ? Vă înşelaţi. Au mai fost alţi zece în care s-a angajat, full time, prin România, la o croitorie. Plătită, evident, cu salariu minim pe economie.
Penelopa era foarte pricepută. La ea veneau doamne şi domni parlamentari şi-şi făceau rochii sau costume pentru nunţi, botezuri şi alte prilejuri. Cum ar fi defilări de Zile Naţionale. Avea comenzi la greu. Până-ntr-o zi când, văzând ce se întâmplă pe-aici, începu să ţeasă un doliu pentru neamul meu. Îşi deschisese croitorie proprie în Insula Ada Kaleh.
Trec pragul încăperii Penelopa SRL. Proprietara avea ochelari. Deh, odată cu vârsta, la unii se instalează miopia, iar la alţii, din ce în ce mai mulţi – ignoranţa, aroganţa şi prostia.
– Ce faceţi, doamnă, o întrebai din pragul încăperii în care migălea de zor?
– Un tricolor monocolor: negru, negru şi negru. Şi mă grăbesc. Insula se scufundă şi, după ea, poate urma şi ţara ta.
A luat-o razna biata, de- atâta aşteptare, îmi zisei cu gândul să o-ntind mai repede din croitorie.
Se ridică apoi cu greu şi zice: “Of, nu şalele mă dor, ci glonţul din piept, căpătat în Primul Război Mondial”. Aducea – sau chiar ea era ! – cu Ecaterina Teodoroiu. Cred că da, dar cine mai ştie de ea ? Ţara asta ? Ce glumă proastă, zău aşa !
În fine, am zis, treacă de la mine şi iluzia asta. Simt cum pământul îmi fuge de sub picioare. Deh, eram pe Ada Kaleh, pe cale să fie înghiţită de ape.
“ Treceţi batalioane române Carpaţii!”, se aud patrioţii de ocazie strigând afară. Mi se pare mie sau seamănă cu aceleaşi de pe stadioane, în care se scandează: „ Câine pân’ la moarte, dincolo de ea”.
– Nu ţi se pare. Totul este aievea. Şi eu sunt încă viu. Dar câine pân la moarte îmi e sortit să fiu, aud un glas în spatele meu.
– Tu, tu cine mai eşti ?, întreb cu glas pierit.
– Sunt John, pe care voi,românii, l-aţi botezat “Eroul Necunoscut”. Ion era numele meu. Dar m-am mutat în Anglia. Acolo, în Perfidul Allbion e mai puţină prefăcătorie decât aici, în România. Şi mi se spune Lordul John, nu “Bre tataie,te caută moartea pe-acasă”.
În timpul ăsta, Penelopa continua să ţeasă,să ţeasă,să ţeasă. Să ţeasă de zor un tricolor monocolor: negru, negru, negru.
“ Înaintaşii noştri vor trăi veşnic în sufletele noastre. Ei, care au luptat la Oarba, de exemplu, unde nu se ştie dacă a mai rămas cineva viu pe-acolo. Iar de-ar fi să trăiască ar avea 101 ani, ceea ce ar fi prea mult, nu-i aşa?”, clamează în ropote de – aplauze un distins parlamentar, patriot până-n măduva oaselor. Şi dincolo de ea…
Dincolo de Ada Kaleh. În România lor, nu şi a mea, un bătrân stă sprijinit într-un toiag. Luptase la Oarba. Cineva îl întreabă de unde are bastonul şi dacă are certificat de provenienţă pentru lemnul din care-i făcut.
– De la Oarba. Din ţara oarbă care nu are ochi pentru eroi şi morminte.
Penelopa îmi aruncă pânza neagră. Ada Kaleh se scufundă.
– Urmează ţara ta!, îmi zise. Şi plecă apoi cu Ulise.
– Ascultă şi sfatul meu!, îmi spuse bătrânul cu toiag şi steag de hârtie. De data asta, nu te teme de darurile de la greci.
Scârbă să-ţi fie de fariseii naţiei ăsteia!
Înţelegi?
