Luchian (Lucian) fiind fiu de părinţi bine credincioşi, după moartea lor împărţindu-şi averea la săraci, se nevoia cu citirea dumnezeieştilor Scripturi; prin care a tras pe mulţi iudei şi elini la credinţa cea în Hristos. Lăsându-şi apoi casa şi mergând la Nicomidia, îndemna spre nevoinţă pe cei care de frica chinurilor se lepădau de credinţă. Şi, ştiind a scrie frumos, a lăsat bisericii nicomidenilor o carte scrisă în trei stâlpi, care cuprinde tot Testamentul Vechi şi Nou. Şi se făcuse mai presus decât tot omul, prin înălţimea faptelor celor bune şi a nevoinţei. Aflând de el Maximian şi rușinându-se a-l vedea la faţă, ca nu cumva prin puterea cuvântului lui să se defaime, l-a osândit la închisoare şi foame îndelungată. Multe zile nici mâncând, nici bând, s-a săvârşit în închisoare. Şi trupul lui, din porunca guvernatorului, a fost aruncat în mare. Iar din voia lui Dumnezeu, un delfin, ţinându-l pe umeri, l-a scos la uscat.
