Luiza Rădulescu Pintilie
Marele praznic creştin al Sfintei Parascheva a coborât, ieri, în „Vinerea celor 12 vineri”, încă de la primele ore ale dimineţii, ceva sfânt şi sărbătoresc şi peste satul Sfârleanca al comunei Dumbrăveşti, şi peste aceia care-l locuiesc. Clopotul bisericii ce poartă chiar hramul Sfintei Parascheva şi-a făcut auzit glasul chemării enoriaşilor peste întreaga aşezare. Plumburiu, cerul însuşi părea a sta să picure, din clipă în clipă, lacrimi pentru pomenirea celor trecuţi în lumea neîntoarcerii, ziua de ieri fiind rânduită drept zi de rugă şi pentru odihna celor stinşi din viaţă. Şi, în „Vinerea Mare de Toamnă” – cum i se mai spune sărbătorii de la hotarul desfrunzirii arborilor şi încărunţirii câmpurilor sub brume timpurii – sfântul lăcaş a devenit neîncăpător pentru mulţimea celor care au venit să se roage, să aprindă o lumânare pentru cei duşi, să-şi găsească luminoasă nădejde pentru suferinţele şi frământările de fiecare zi.
Îmbătrâniţi deodată cu timpul, ori încă tineri, săteni de toate vârstele au adus cu ei, în coşuri de răchită împodobite cu dantelă, colivă din grâu nou, colaci împletiţi, vin ori must purtând parfumul viei abia culese. S-au oprit lângă icoane şi s-au închinat cu smerenie, au îngenuncheat şi au bătut cu pioşenie mătănii, s-au lăsat miruiţi în linişte de cel care îi păstoreşte, preotul
Alexandru Dumitrescu, şi-au îngânat, deodată cu acesta, cântările Sfintei Parascheva, cea care „veghează pentru sănătatea oamenilor şi fertilitatea pământului, mijloceşte către Dumnezeu pe toţi creştinii, ocroteşte şi izbăveşte de boli, de spaime şi de pagubă, răspândeşte furtuni, aduce mană roditoare şi belşug”. Înşuşi părintele paroh aducea în lumina altarului nu numai albastrul senin al veşmintelor preoţeşti, ci şi privirea sa ocrotitoare, cuprinzătoare a tuturor celor aflaţi în biserică şi mărturisita bucurie de a-l avea alături , în slujire, pe cel care mai bine de o jumătate de secol a fost preot şi ani mulţi protoiereu al Protopopiatului Vălenii de Munte, părintele Ilie Vasile, şi pe toţi slujitorii bisericii care în lăcaşurile lor – ca şi părintele Andrei, de la apropiata Mănăstire „Antonie cel Mare”, din satul vecin Mălăieşti – se regăsesc în ruga pentru sănătatea şi liniştea celor pe care îi au în grijă duhovnicească.
Mai la miazănoapte de pârâul Vărbilău, pe platoul care adăposteşte în adâncul său vestigiile unui castru roman, pe un vechi drum de legătură între provinciile româneşti, biserica purtătoare a hramului Sfânta Parascheva din satul Sfârleanca îi leagă pe sătenii aşezării în credinţa primită de la înaintaşi. Zidită la 1854, şi-a pierdut zidurile şi clopotniţa în cutremurul din 1940. Rezidită între 1956 şi 1962, poartă şi astăzi în catapeteasmă cărămida roşie a vechiului lăcaş. Chipurile sfinţilor, între care se află şi cel al Sfintei Parascheva, zugrăvite în frescele ce stau drept podoabă pereţilor şi drept veghe oamenilor de la momentul sfinţirii, în iulie 1996, în prezenţa Prea Sfinţitului Teodosie Snagoveanu, mi s-au părut a da bisericuţei din satul meu natal şi mai multă înălţare şi lumină. Peste locurile celor adormiţi întru veşnicie, tufănele albe îşi scuturau floarea, iar în aburii ce încălzeau dimineaţa rece de octombrie se răspândea mirosul ademenitor al sarmalelor de post puse la fiert, al ardeilor căliţi pentru tocană şi al celorlalte bucate pregătite pentru masa la care s-a aşezat, la încheierea slujbei, familia de credinţă şi nădăjduire a sătenilor din vechiul cătun Sfârleanca.
În pâlpâirea ei firavă, flacăra lumânărilor încălzea şi piatra rece a crucilor, şi inimile celor care le aprindeau a rugă şi cumva mi s-a părut că până şi soarele a primit, dinspre pământ, puterea să risipească, în răstimpuri, înnourarea.
