Florin Tănăsescu
Pe aripile gândului m-a vizitat azi-noapte Scarlett O’Hara. Era în trecere pe-aici, prin Tara. I-am zis să rămână, aidoma Prinţului Charles, măcar o săptămână- două pe la noi.
Scorpia de Scarlett mi-a zis: “Aici să trăiţi voi! Eu mă grăbesc”. Întorsu-i-am deci vorba, spunându-i: “Şi mâine e o zi. Nu te grăbi. Poate se schimbă a noastră soartă !”.
Mi-o retează scurt:
– Să crezi doar noaptea în minuni! Să crezi în cifra 7 “doar când miezul nopţii sună/ Şi te bate-un mistic clar de lună”. Să crezi doar în urările pe care le vei rosti sub formă de “La mulţi ani!” tuturor Gabrielor şi Mihaelelor din Tara.
Nu m-am mirat că recita din nefericitul E.A. Poe, ci de faptul că nu punea deloc, într-a ei vorbire, nici sedila la „T”, nici căciuliţa pe “a”. Mă ghiceşte: “La Tara mă gândesc, ea s-a trezit demult. Sunt secole de-atunci.
Mă enervai.
– Bine că eşti tu, Scorpie afurisită, la curent cu tot ce mişcă nu doar în America, ci şi în ţara mea.
– Tara, mă corectează ea.
– Bine că-ţi baţi joc de-un loc amărât în care se-aude doar drujba copacii retezând. Şi, mă rog frumos, cui să spun “La Mulţi Ani ?”.
– Tuturor Gabrielelor şi Mihaelelor acestui neam, ţi-am zis !
– Te pomeneşti că te-o fi chemând şi pe tine, Scorpie ce eşti, tot Mihaela !
Emoţionată de-a mea curtoazie (ştiţi, mi se întâmplă din An în Paşte să fiu aşa galant), se înroşi un pic. Mi se pare mie, sau chiar se topi dintr-o dată, emoţionată. Mi se părea. O Scorpie nu se topeşte niciodată. Face, poate, doar o concesie, şi-acceptă apelativul Scorpiuţă.
– Hei, fată, ce-ai rămas mirată ?
În timpul ăsta, Pendulul lui Foucault o luase razna. Se învârtea. Dar nu în cerc, ci- n spirale de fum. Iar masonii îşi dădeau întâlnire şi se jurau: “«666» va fi, de-azi înainte, o simplă amintire. Ca 13, la americani. De unde este şi O’Hara. Decretăm ca “777” să fie norocul nostru.
– La mulţi ani, Gabriela !, mă trezesc vorbind singur. Scarlett, deh, curiozitatea feminină !, întreabă cine este.
– Nu-i treaba ta ! Poate este un dar de la Cel de Sus. Poate că în veşnicul apus al Tarei… Na, că m-am luat şi eu după tine ! Al Ţării vreau să zic, e-o rază de speranţă. Poate că-i încăpăţânată la fel ca tine. Şi ea chiar crede – aici semănaţi – că dacă nu mâine, poiimâine va fi o altă zi. Poate că-i o o domnişoară cuminte. Poate nu, sau poate da, e rudă cu mine. Dar are mai multă minte. Poate că ea va prinde vremea în care soarta noastră va sta sub semnul cifrei “7”.
I-aud pe masoni întrebându-se: “S-o întâmpla şi-acolo, în România, vreo minune? Noi am trecut la cifra magică: 777. Dar ei? Ei, tot în stadiul metafizic al lui «Ridică-te Gheorghe/Ridică-te Ioane» or fi rămas? Sau “beau libertatea din ciuturi?”
La mulţi ani, Scarlett Gabriela Mihaela O’Hara ! Nu, nu-i târziu nici azi, nici mâine, nici poimâine să fac urarea asta. Am citit asta într-o carte: “Un veac de singurătate”.
În România, şi mâine va fi o noapte!
