Florin Tănăsescu
Domnişoara era în turla bisericii. Între clopotul mare şi clopotul mic. Unul bate a sărbătoare, celălalt… a nimic.
Gâfâi urcând treptele de lemn care există şi-acum. Mă uit la ea şi tremur ca un nebun. Începe “Jocul privirilor”. Simţeam gheaţa din ochii ei. Şi că totul urma să ne despartă. Atinge, uşor, clopotul mic. “Ding–dang–dong!”
“Eşti cumva sora lui Frere Jacques?”, o ironizai un pic, neştiind cum să mă port la o primă întâlnire. Şi-aprinzând, fireşte, o…
– Ţigară. Vei scrie din două în două articole despre acest viciu tâmpit.
– De unde ai ghicit ?
În timpul ăsta, toaca hohotea de naivitatea mea. Am scrijelit-o, plin de draci, cu un cui. Să mă ţină minte nefericita, toaca. În rest, ce-am făcut în viaţa asta e scrum.
Fireşte. Mă consideraţi sărit de pe fix, dar ce contează ? Peste 50 de ani nu se va mai şti nimic. Doar toca va rămâne scrijelită. Şi numele meu pe ea. La o adică…
Revenind: Timiditatea mea de la douăzeci şi ceva de ani îşi dădu în petic, dar pe invers. Ca un bezmetic, o luai de mijloc şi-o sărutai. A fost prima dată când sărutam o fată. Şi unde ! În turla bisericii…
Am muşcat-o. Ciudat, n-a ţipat. M-am uitat în ochii ei. Erau verzi. Se asortau cu caii de aceeaşi culoare la care visam.
Acum, în mod firesc, dumneavoastră ar trebui să întrebaţi două lucruri: Cum o chema pe fata pentru care într-o turlă am comis sau nu un păcat şi cum se numeşte biserica. Nu, n-o chema Alice. Cât despre biserică – poate nu, sau poate da – era o mănăstire. Apostolache se numea.
Trecem peste detalii. Buza de jos a fetei sângera. M-am agăţat de funia care mişca clopotul mare, ce bătea a sărbătoare. Şi-am întrebat-o:
– Te doare ?
Se uită prin mine şi zice privind în zare:
– Ţările sunt nişte trestii. Dar nu cum zice filozoful, “gânditoare”. Ţările, în special, nu oamenii, sunt pieritoare.
Este frumoasă de pică, dar şi ţicnită, am gândit eu. Iar m-a ghicit.
– Vei scrie despre cimitire. Acum sunt goale. Cu timpul, se vor umple, deci vei avea subiecte să scrii despre “Eroi şi morminte”.
Clopotul mic, ce-anunţă neantul, a bătut de la sine. Căpătase autonomie şi personalitate juridică.
De frică – recunosc, toată viaţa am fost un laş – am coborât treptele turlei. Mi-a luat ceva timp. Nu ore, nu zile, nu luni. Ani !
E drept, am făcut o pauză la jumătatea prăvălirii mele, să-mi trag sufletul. Într-o firidă, am găsit scris un bileţel pe care scria, cu sângele curs din buza domnişoarei muşcate de mine: “Ţi se va reproşa că scrii articole triste !”.
Iată-mă, azi, jos, la poalele turlei! Acolo, sus, unde o fată pe coarda sensibilă a vieţii m-a apus cândva, bate din ce în ce mai rar clopotul mare. Din ce în ce mai des, clopotul mic. Nu, nu vă gândiţi că mor oamenii. Nu. Se-ntâmplă ce mi-a zis dom’şoara pe care am muşcat-o de buza de jos pân’ la sânge: ţările mor.
Ernesto Sabato – care a scris “Despre eroi şi morminte” – îmi spune să mă semnez eu pe cartea lui. Nu doar pe toaca turlei.
Ce fac acum ?
Dau autografe pe moaştele unei ţări făcute scrum.