Florin Tănăsescu
Azi-noapte am primit dezlegare să reprezint pe cei mai smeriţi dintre pământeni. Sunt ceea ce se numeşte şef de sindicat. Am şi procură prin care să manifest nu doar iubire faţă de aproapele meu, ci şi ură. Dar cu măsură.
Unul dintre ei mi-a sugerat să-mi asum toate slugărniciile lor, deci să scriu la persoana întâi. Singular…
Deci, iertaţi-mă. Sunt un umil om care “Niciodată nu râd, niciodată nu plâng”. În schimb, mă revolt împotriva nedreptăţilor şi a ciobanilor acestui pământ. (Dar numai în gând!).
Am zis “ Me voila! Şi, implicit, “Excuse-moi ! (“Iată-mă !/Iartă-mă!”) şi prin Franţa. Unul, Camus, m-a întrebat: “ Mais pourquoi ?” (“Dar pentru ce?”). Pentru laşităţile mele, i-am explicat. Pentru faptul că mă prefac mut şi surd la tot ce e strâmb, nedrept şi nătâng.
Mi-a dat cu dedicaţie “Omul revoltat”. Mi-a zis s-o citesc. Aiurea, unul care reprezintă sindicatul smeriţilor nu poate comite o astfel de impietate. Auzi, să se revolte ! E păcat !
În Anglia – mi-a decontat deplasarea şi cazarea în Albion tot sindicatul proştilor pământului ăsta românesc, în care mă regăsesc – i-am zis bătrânului Will: “Look at me ! I am sorry !” Shakespeare şi-a mângâiat un pic barba şi a întrebat : “ For what?”. (Adică, “De ce ?”). I-am explicat de ce trebuie să se uite la mine şi să mă ierte: niciodată iarna vrajbei noastre nu se va transforma, sub soarele niciunui guvern sau preşedinte, în toi de vară”. Şi că, la rându-mi, sunt şi eu tot un fel de pierde-vară. M-a dat afară din Albion cum facem şi noi, vitejii, balcanicul brexit unguresc. (Despre telenovela cu Transilvania vorbesc).
Din nou, pe banii sindicatului m-am întors în Franţa. La Louvru. Ţap bătrân, i-am făcut cu ochiul Giocondei. (Ştiţi, noi ăştia din sindicatul smeriţilor adormim şi visăm gagici tinere şi ţări mişto. Doar visăm).
Evident că Gioconda, la câţi au curtat-o – arăboi, chinezoi şi unii dintre noi – ştia şi româneşte. Mi-a ordonat:
– Tăntălăule, adu-mi o cafea !
– Sluga !, am răspuns eu, învăţat să execut ordinele de partid şi de stat din România. Filozofând (în sinea mea, fireşte, deci ca un laş): ”Capul plecat, sabia nu-l taie”.
Ei, lămurit mi-aduc aminte că, în momentul ăla, pentru prima dată de când Notre – Dame a ars, pe Catedrală a bufnit-o râsul ! Se hlizea de laşitatea mea.
M-am revoltat pe putredul Occident şi nu i-am mai adus cafea Giocondei. Am şi-njurat-o. Cred. Nu mai ştiu. De altfel, în asta constă orgoliul meu. (Cred că şi-al naţiei ăsteia. Îmi zic în gând, nu vreau să deranjez moraliştii acestui pământ).
Sindicatul smeriţilor mi-a cerut să mă întorc acasă, unde sunt aşteptat cu pâine şi sare. Dar să mă şterg mai întâi pe picioare, pe un preş.
– Avem, mai nou, şi preş ?, am întrebat eu, ca negiobul.
– Nu face pe şmecherul. Şi nici pe orbul!, mi-au rostit toţi sindicaliştii în cor. Ai uita de unde ai plecat ? Aprope toţi suntem, mai nou, nu doar o apă şi-un pământ. Ci şi un preş.
La vamă, în bagaj am fost controlat. Evident, mi-au confiscat – şi eu, ce tâmpit, uitasem de ea – cartea cu “Omul revoltat”.
Iată-mă. Şi iartă-mă ! Tu, Gioconda, că nu ţi-am adus cafea.
Iar tu România, pentru laşitatea mea.
