Florin Tănăsescu
Aşteaptă de ceva vreme Fram, ursul polar, la UPU, să vină brancardierul să-l ducă la consult. Într-un târziu, e luat şi surghiunit într-un salon umezit. Fram, îmbătrânit, tremură de frig.
– Ce te doare, tataie? , întreabă sora medicală. Apoi îi pune pe noptieră un nurofen şi pleacă. Fram clipeşte din ochi, simţindu-se dator…
Fram primeşte o vizită neaşteptată. Nu contează de la cine. Poate de la mine, poate de la tine. De la unii ca noi, care am copilărit cu el.
Paradoxal, dintr-o dată se revigorează. Dă din cap când îl întreabă – eu sau tu, ori alţii ca noi – dacă încălzirea globală i-a afectat bioritmul. Nu contează întrebarea. Esenţial este că-l bagă cineva în seamă. Îl sfătuim să bea şi el mai multe lichide şi să nu se atingă de alcool. Zâmbeşte la gluma noastră proastă cu băutura.
În timpul ăsta, este adus pe targă un alt bolnav. Nu contează ce era: om sau animal, fiindcă, în ţara asta astfel de amănunte nu au prea multă importanţă. Cert este că Fram este înghesuit într-un colţ, la perete. Pacienţii stau doi într-un pat. A, uitasem să vă spun că la intrarea-n salon scria “Aşa se zace-n România !” Sora medicală ne spune că vizita s-a terminat. Pe mine mă mustră că nu mi-am pus un halat, fiindcă de la ursul ăsta putem lua boli incurabile: nostalgii şi alte bazaconii din astea retrograde.
A doua zi, ne cheamă directorul spitalului. Ne spune că, nefiind asigurat, domnul Fram trebuie să-şi plătească internarea. Şi-adaugă: “Îi ştiu eu p-ăstia ca el. Toată viaţa s-au distrat, au făcut circ prin sat şi-acum aşteaptă mila statului”.
În curte, Fram, şhiopătând, adună frunzele picate ce prevestesc o iarnă şi mai grea în sufletele noastre deja uscate. Muncea pentru a-şi câştiga dreptul de a zăcea.
– Ţi-e greu, prietene?
Ursul se uită la noi, dă din cap că nu, şi-şi vede de-ale lui.
A treia zi, patul în care stătea Fram era gol. Sora medicală aranja o altă pancartă. O deranjăm întrebând-o de ursul polar.
– E transferat la nebuni. A fost găsit lăcrimând citind la lumânare o carte: „Întunecare”. Şi le spunea celorlalţi pacienţi că ar fi continuarea vechii lui poveşti. Apoi, aşază pancarta pe care nefericita nu ştia că taman ursul scrisese: “ Aşa se face întuneric în mintea unora”.
L-am găsit pe Fram la nebuni, în cămaşa de forţă. Ciudat, ne face cu ochiul !
Îl întrebăm dacă se simte bine. Dă din cap că “ da!” , numai că un ochi îi lăcrima. Fireşte, nu era sentimental, ci privea un meci: Feroe Island – England. Şi era scorul 7-0 pentru Perfidul Albion. Dezamăgit de o ratare, citeşte a treizecea oară romanul “Întunecare”.
Şi eu, şi tu, şi alţii ca noi, care ne credem cu mintea-ntreagă în ţara asta, dar pierdem la scor de neprezentare orice meci cu bunul – simţ, cu “ Iubeşte pe aproapele tău!” şi alte chestii, cum ziceam, retrograde, am plecat pe drumul nostru.
Ajung acasă. Mi-e foame. Deschid frigiderul pe care scrie… Fram. Şuvoi de apă se revarsă. Congelatorul s-a stricat. Şi mi-am dat seama că apa dezgheţată erau lacrimile lui. Ale lui Fram, ursul polar, care plângea nu pentru înfrângerea Insulelor Feroe, ci pentru tratamentul inuman aplicat nu numai lui, ci unui neam.
Curentul s-a oprit. La lumânare, citesc Întunecare.
Şi nu pun ghilimelele de rigoare.