Lucian Avramescu
Calitatea mea de cetăţean de onoare al aşezării Vălenii de Munte de pe Valea Teleajenului, unde – ca licean – am ispășit cazne și am descoperit înamorări timpurii, mă face vrednic de o invitaţie trimisă de distinsa doamnă Florina Ene, responsabila cu viaţa spirituală a orașului și iscălită de primarul Florin Constantin. Sunt chemat să mă bucur de a douăzeci și doua ediţie a Festivalului Ţuicii care se ţine trei zile, de vineri, 25 octombrie, când încep tarafurile faimoase din ţară, iar cetăţenii de onoare se readună, ăia vii, fiindcă Nicolae Iorga nu mai participă din motive obiective, după prânz, la Palatul Culturii să ţină cuvântări de măreţie personală. Eu, pe cât posibil, o să tac, rezumându-mă la saluturi și îmbrăţișări cu colege pe care nu le mai recunosc, dar ele clipesc șiret că mă știu.
Ţuica, pentru români, ar trebui să ne aducă, așa cum aduce whisky-ul Scoţiei, faimă aristocratică și beneficiul de comerţ stilat internaţional. ”Comersanţii” noștri politici au omorât și ţuica, rămasă ca o licoare pauperă pe care o beau drojdierii de la ţară, lichid fără atingere cu pruna, după care, dacă nu fac ciroză, își bat nevestele. De ce? Întrebaţi, ei spun că nu au habar, dar femeile sigur știu de ce sunt bătute.
Festivalul de la Vălenii de Munte adună producători ai licorii fabricate în cazane de aramă, care vin nu numai din zonă, iar un juriu ales de primărie, din ţuicari cu carte și doctorate, care au calitatea că nu s-au îmbătat niciodată, dau medalii și diplome care se înrămează pe peretele pivniţei cu butoaie.
Bunicul meu Victor Avramescu avea alambic de aramă nemţesc și producea ţuică de prună grasă românească pe care o vindea în Piaţa Matache din București, unde ţinea înţelegere cu un angrosist. Pleca, în miezul nopţii, cu 24 de căruţe, fiecare cărând butoaie din salcâm, stejar sau dud, anume făcute spre a se potrivi pe anatomia cu roţi a carului tras de boi. În pod, între niște scânduri, în casa ”dușmanului poporului” care luptase la Mărășești și era fiu de ”văduvă săracă” am descoperit, după 50 de ani de alungare a familiei mele din case, o diplomă din 1933 a bătrânului, iscălită de ministrul Agriculturii din vremea aia. Diploma zicea că Victor Avramescu a obţinut locul întâi pe ţară cu ţuica lui de Sângeru, tot zona Văleni, aflat peste trei dealuri dacă o ţii oblic spre munte, și medalia de aur pe care însă n-am mai găsit-o.
Ţuica, îmi spune cineva, e vinovată nu doar pentru că bate neveste, cu sau fără păcat, dar e responsabilă pentru jumătate din cirozele de care mor ţăranii. Aiurea. La crâșmele din sat se bea un trăscău ”Adio mama” sau ”Ultimul drum”, fără atingere cu pruna. Bunicul, că tot l-am pomenit, când venea duminica de la biserică, bea un păhărel de ţuică veche galbenă și atât. Ţuica de prună, băută cu măsură, e o doctorie. Eu am fabricat, din puţinii pruni rămași, ţuică dublu distilată, de 54 de grade în 1991 și în 2004, fiindcă în rest, o viespe, Hoplocampa minuta, cu denumire savant latinească, înţeapă caliciul florii, iar viermele iese din pruna mică pe o gaură cât un vârf de ac, când fructul e cât o mărgea. Pruna cade. Nu una, ci toate dacă nu stropești pomii, iar eu nu-i stropesc. Trag palinca, după câţiva ani de păstrat în butoaie de dud vechi, în sticle pe care m-am iscălit olograf și am istorisit cu pixul detalii de fabricaţie. Unele sticle le-am dăruit Muzeului Pietrei, spre a îndupleca la schimb posesorii de obiecte de piatră care nu le mai fac trebuinţă sau să-mi tratez amici care mă vizitează. Are 54 de grade tărie și e galbenă ca mărul Golden auriu.
Ce-mi place la Festivalul Ţuicii de la Vălenii de Munte e că n-am văzut pe nimeni beat. Toţi vin, cumpărătorii, cu copiii și nevestele, gustă savant de la taraba negustorului, ţin licoarea în gură și apoi înghit cu grijă. Vreau, decide în final, o sticlă, sau pleacă mai departe să deguste la altul.
Ţuica ar trebui să ne facă faimoși ca whisky-ul pe scoţieni, dar tradiţia se pierde, așa cum ţuica adevărată dispare.
Am așteptat într-o noapte un prieten ziarist din Israel, la aeroport. Era cazat la Intercontinental. Vreau, zice el, care-i plecat din România de la vârsta de nouă ani, să beau o ţuică și să mănânc mici. Am umblat, la miezul nopţii, prin toate crâșmele cu ștaif și, cerând ţuică, toţi ospătarii se uitau la mine ca la unul ieșit din peșteră. Avem… și înșirau numele a zeci de băuturi străinești. Din astea, zice amicul meu, avem și-n Israel. Așa că la unu noaptea am ajuns la mine acasă și am băut un păhărel de ţuică bătrână să-i împlinesc o dorinţă și să-i astâmpăr o amintire.
În Grecia găsești peste tot uzo, o tărie autohtonă de care-s mândri nevoie mare grecii, dar care are zece clase sub ţuica de prună de la noi. Festivalul de la Vălenii de Munte, care începe în acest an astăzi și se termină duminică, atrage din ce în ce mai multă lume. Merg și eu acolo să mă îmbăt cu candoarea amintirilor adolescenţei și să umblu pe aleea parcului flancată cu 45 de pietre sculptate de ţărani, dăruite de mine orașului și unde, în clasa a IX-a, am sărutat prelung o fată ochioasă dintr-un sat mai dinspre deal. Primarul intenţiona să pună numele aleii, supranumită a Îndrăgostiţilor, Lucian Avramescu, dar l-am rugat pe Bebe să amâne momentul. Până voi deveni nume de alee mai am de făcut câte ceva pe aici, ca de pildă să scriu despre Festivalul Ţuicii. Așa că mai ai puţintică răbdare, stimabile!
