Florin Tănăsescu
Numita Coca a fost cândva coafeză. Dar, amărâta, a fost concediată fiindcă i-a tăiat lobul urechii unui client. Deh, era cam neîndemânatică, ea fiind profesoară de istorie în fapt. Şi cu doctoratul luat.
Coca, tipă mişto în tinereţea ei, are acum cincizeci de ani. Şi caută în România centenară să se-angajeze. Ţara îi spune: “Aleargă, Coca, aleargă”. Şi-aleargă, nefericita. Nu înainte de a se ruja şi rimela. S-arate mai tânără măcar c-o lună, de-o avea şansa să o primească vreun patron la interviu. Fuge mai ceva decât Usain Bolt pe pista de zgură şi obstacole amenajată pe un teren viran în care o altă cocă – ţară a luat-o demult pe arătură. Gardurile sunt dotate cu senzori, care percep orice sentiment. La primul gard, a fost ok. La al doilea, aşa şi-aşa. La al treilea, s-a nasolit treaba. “Ce-aş mai fugi din ţara asta!”, gândise Coca. A fost trasă imediat pe dreapta.
“Este un sentiment ce nu cadrează cu iubirea de glie strămoşească” , o dojeneşte unul dintre posibilii angajatori. O iei de la capăt, gâfâind şi simţind româneşte”.
Pentru Coca a o lua de la capăt înseamnă să mai îmbătrânească un an. Vechimea stă, copiii cresc. Se pregăteşte din nou de start. Se roagă la Dumnezeu să nu mai aibă niciun sentiment. Nici suflet. Doar suflu. Recită-n gând, înainte de a-şi lua avânt: ”<<Şi niciodată nu plâng, şi niciodată nu râd>>”. Sunt roaba acestui pământ”.
Pistolul cu aer pocneşte. Norul negru de deasupra cocăi – ţară nu se risipeşte. Coca o zbugheşte. Se uită din când în când înapoi să vadă cine-i sunt urmăritorii. Îşi vede copiii. Şi-aleargă nebuneşte.
E lider detaşat. Niciun gard- obstacol nu a mai sesizat vreo trăire omenească – nici ură, nici iubire, nici trufie şi, cu atât mai puţin, mândrie – în legătură cu numita Românie. Numai că…
Apare un preot. “Creştino, te-ai spovedit în perioada asta, cât ai alergat după serviciu? Nu ? Dumnezeu nu dă cu parul, ci cu şomajul”, o dojeneşte prelatul, pregătindu-şi patrafirul.
Coca lăcrimează. Nu are păcate prea multe. Numai durerile-i sunt mute. Iar în ţara asta, şi durerea – rostită sau nerostită – este păcat. Al 8-lea păcat capital! Lăcrimase şi mai înainte, cât fugise ca la maraton, lăsând în urma ei rimelul tinereţii de-altă dată. Ca firul Ariadnei care ar putea duce spre vremuri normale. Dar ţara-cocă este tot pe arătură şi-n loc de şosele are pistă cu zgură. Şi obstacole – garduri, pereţi şi ziduri pentru naivii care visează la vremuri normale.
“ Fată, ce dracu” mai stăm noi aici să ne holbăm la o idioată, comunistă proastă, care a făcut o facultate pe vremea de tristă amintire ? Noi suntem viitorul României de mâine. S-o luăm pe scurtătură. Pe turnantă. Ca pe centură”, aude Coca cum vorbesc două fâţe minijupate între ele.
Popa face semnul crucii. Pentru Coca, nu pentru fâţele-alea două, devenite, între timp, secretare. Femeia de cincizeci şi ceva de ani nu are, cum ziceam, păcate prea multe. Al 8-lea este durerea. Al 9-lea, disperarea.
Inima –i bate. Popa crede că are suflu sistolic. Se-ngroaşă gluma. Coca dă ochii peste cap. Milostiv, preasfinţia sa sună la 112. Aterizează elicopterul SMURD.
Coca e luată pe targă şi ridicată-n văzduh. Copiii ei ? Se uită spre cerul ţării – cocă şi se roagă ca mama lor s-ajungă încă vie la spital.
În ţara unde disperarea e păcat capital !
