Nicoleta Dumitrescu
Odată cu începutul lunii octombrie a debutat şi un nou an universitar, de la caz la caz fiind vorba fie de spre “botezul” într-ale studenţiei, fie de stresul examenelor de absolvire şi al lucrării de licenţă, iar apoi al căutării unui serviciu. Chiar dacă situaţiile par diferite, toate au însă un numitor comun: incertitudinea. Incertitudinea pentru că, de departe, deşi există frenezia specifică atât la început de an universitar, cât şi la final de studii, oricât de mult şi-ar dori studenţii să privească la propriul lor viitor cu încredere, îndoiala stă mereu la pândă, transformând proiectele visate cu ochii deschişi în castele de nisip!
Fără excepţie, aşa cum se întâmplă şi la începerea noului an şcolar, cei care se află la conducerea instituţiilor de învăţământ, dar şi care mai de care dintre invitaţi, încearcă, din vorbe, la festivităţile de deschidere a cursurilor, să le demonstreze tinerilor că viaţa de student este cea mai frumoasă, fiind perioada în care se acumulează cele mai multe informaţii şi experienţe utile în viaţă.
Incontestabil, studenţia are frumuseţea ei, însă, vorbitorii de acum, cei aflaţi în faţa studenţilor de astăzi, uită un lucru: nu poţi să prevezi un viitor luminos dacă ignori prezentul! Iar ignorarea prezentului s-a făcut – şi din păcate încă se mai face – de către toţi cei care s-au perindat pe funcţii de conducere în Educaţie, fără să aibă măcar priceperea de a înţelege problemele acestui domeniu.
Iar cea mai mare problemă este că nu se reuşeşte ca studenţii să aibă certitudinea că sunt conectaţi la societatea în care trăiesc şi de la care au atâtea aşteptări. Iar prima dovadă a acestei realităţi este chiar existenţa facultăţilor de diverse profiluri care scot, ca pe bandă, generaţii de absolvenţi fără ca piaţa muncii să reuşească, ani la rândul, să-i absoarbă. Pe de altă parte, acesta este şi rezultatul faptului că domeniul Educaţiei a avut parte de o întreagă pleiadă de miniştri care mai de care mai contestaţi şi mai contestabili, orice aşa-zisă reformă pe care au trâmbiţat-o nereuşind, din păcate, să ţină pe loc sau să limiteze idei care avuseseră noroc să nu fie lovite puternic de suflul schimbărilor şi să strice, de fapt, şi ceea ce mergea cât de cât bine.
La ceremonia de deschidere a noului an universitar de la una dintre facultăţile din România, s-a vorbit şi despre promovarea excelenţei în educaţie, dar şi în cercetare. Graţie unora dintre profesorii dedicaţi rolului lor de a modela noile generaţii din ţara natală şi nu de peste mări şi ţări, acolo unde legile şi reformele sunt făcute cu cap, astăzi, în România, se mai poate vorbi despre excelenţă în educaţie, despre rezultate şi premii obţinute în competiţii internaţionale.
Însă, de cercetare aproape că s-a ales praful, în contextul în care, pe lângă diminuarea… spre zero… a fondurilor în acest domeniu, institutele de profil s-au închis unul după altul, aşa cum a fost în cazul celor existente inclusiv în Prahova. În aceste condiţii, cum să se mai simtă tănăra generaţie în siguranţă şi că este conectată la societatea în care trăieşte dacă tot ceea ce înseamnă tradiţie a fost tras pe linie moartă?
Mai trist este însă faptul că răspunsul îşi are rădăcinile în ultimii zeci de ani, ani în care s-au făcut atâtea şi atâtea experimente, mai ales în domeniul Educaţiei, fără însă să însemne şi necesarii paşi înainte!
