Florin Tănăsescu
Scheletul stă pe scăunelul de la lift și rezolvă integrame.
– Atenție, se închid ușile! Vă rugăm să poftiți în ascensor.
– Imediat, imediat, răspunde-o domnișoară.
Bătrânul liftier, mirat, rostește:
– Credeam că nu mai e nimeni aici, la suprafață. Încotro merge domnișoara ?
– Iulia mă cheamă. Unii îmi spun Julia. În țara numită Gleisoare.
Liftul a pornit. Știe bătrânul ce înseamnă țara numită Gleisoare. Adică, așa cum există cumva fenomenul de pseudogleizare – apă căzută de la Dumnezeu, pentru care se plătește impozit – , la fel e și apă ieșită din pământul mustind de noroaie, fenomen numit gleizare. Așa stă treaba și cu Țara Gleisoare. E un astru care luminează, dar invers: dinspre adânc spre în sus.
Are creion și gumă bătrânul de care v-am spus că-i liftier. Se simte cam stingher simțind cum îl pătrund privirile dom’șoarei care se uită ciudat la el. Simte nevoia de justificare:
– Știi, pentru munca prestată eu nu primesc diurnă. Sunt plătit part-time și nu-mi permit să cumpăr rebusuri. Am aceeași integramă de câțiva ani. O rezolv, apoi o șterg cu guma și-o iau de la-nceput. Deși, de treizeci de ani, nu mai cred în alt început…
– Nu l-ai învățat pe de rost ?, întreabă mirată domnișoara Iulia.
– Nu, fiindcă eu, ca mulți alții, nu am învățat niciodată din greșelile trecutului. Zi-mi un cuvânt din patru litere, pe verticală, care are definiția “A fost cândva o…”
– Țară !, răspunde Julia, mirată.
Liftierul completează, apoi ia guma și șterge de trei ori.
– Tot din patru litere, și tot pe verticală: “ Culoare ce dă iluzii pământenilor și reprezintă speranță, lumină, viață!”
– Roșu !
– Roooșu, scrie liftierul cu creionul bont. Apoi șterge iar.
– Dar noi când ajungem în Țara Gleisoare ?
– Când se termină integrama, răspunde liftireul nervos. Ce-a vrut să spună poetul când a zis “M-atârn de tine poezie/ (…) Să trec cu tine puntea humii?”. Ce spectru coloristic are huma? Șase litere, masculin, și tot pe verticală, cum coborâm și noi.
– E vorb de lut, deci galben.
– Gaaaalben, scrie liftierul și șterge.
– Ne apropiem, îmi fac bagajul, îl avertizează călătoarea.
– Capătul este după ce răspunzi la ultima–ntebare: “Culoarea de deasupra noastră, de unde-am plecat, a fost cândva… Masculin singular, opt litere.
– Albastru !
– Aaaalbastruu, scrie liftierul și iar șterge. Gata, am ajuns !
Iulia a îmbătrânit între timp. Acum, este mătușa Julia. Scheletul de pe ascensor îi face cadou o pânză colorată în roșu, galben și albastru, spunându-i că-i din partea casei. Și fredonează-ncetișor: ”A fost, cândva, al nostru tricolor”. Apoi, apasă pe butonul pe care scrie ” Urcare spre un pământ numit România”.
Iulia, strigă: – Stai, nu pleca ! Ia de la mine, ca amintire, o carte. Pe copertă scrie: “Călătorie la capătul nopții”.
Liftul deznădejdii urcă. Bătrânul răsfoiește cartea scrisă de franțuzul Celine. Și află că la Paris e o zi senină.
În România, miroase a naftalină.
