Lucian Avramerscu
Am primit un telefon de la un număr neștiut. O voce cu catifea rară zice: Măi Lucică, tu știi cine te sună?! Vocea mi-e știută, dar îmi trebuie un minim răgaz s-o localizez, biblioteca mea cu voci fiind amplă și dezordonată. Sunt Viorica Quintus! Dumnezeule, ce bucurie! N-am mai vorbit dinainte de a se prăpădi nea Mircea. Ce faci, cum ești? – bâigui eu, rămas prizonier unei încântări spontane.
Să-ţi spun întâi, zice doamna Viorica, ce m-a făcut acum să te sun, că am mai vrut și alte dăţi. Am citit în ”Lumina” (ziarul Patriarhiei, nota mea) un reportaj frumos despre tine și Muzeul Pietrei și mi s-a făcut dor. N-am mai fost acolo de când trăia mama ta.
Depănăm amintiri. Nea Mircea, că așa i-am zis toată viaţa, m-a sunat cu vreo două săptămâni înainte de a se săvârși, plecând să-l liberalizeze pe Dumnezeu. Hai să bem o palincă de prună, l-am invitat eu la Sângeru. Din aia veche care-ţi place! Aș veni, măi Lucică (cu apelativul ăsta mă răsfăţau amândoi!), dar nu prea se simte bine Viorica.
Doamna Viorica trăiește singură, în casa lor vagon din Ploiești, plină de cărţi și tablouri vechi. E zestrea ei. Acolo s-au mutat după ce Quintuşii au fost scoși din casa lor care-i azi Muzeul de Artă al Ploieștilor. Îmi aduc aminte – am scris asta într-o carte a mea din seria ”Ciorne” – cum am întâlnit-o pe stradă, trăgând de la piaţă de două sacoșe. Soţul era președinte al Senatului. Cum, zic, măi coană Viorico, ești ditamai nevasta de ștab, soaţa celui de al doilea om în stat, și n-ai un sepepist acolo, un servitor să-ţi facă piaţa?! Așa fac nevestele unora mai pricăjiţi ca funcţie!
Cum să-mi facă mie piaţa altcineva?! Și a tras mai departe de sacoșele ei. Soţia președintelui Senatului venea din altă lume, în care a fi Doamnă nu însemna fiţoșenia sinistră a ţoapelor de azi.
Doamna Viorica are 93 de ani. O femeie din Bălţești, găsită greu, stă cu ea. Acum e plecată. O aștept diseară, la șase. E greu. Am devenit, zice oftând, o povară pentru mine și pentru alţii. Nu te văicări, zic. Ești puștoaică! Poţi intra în politică.
Viorica Quintus, și ea în tinereţe fruntaș liberal, a fost condamnată la pușcărie ca militant . Râde amar. Mă mai cheamă, zice, la partid să le dau sfaturi. Au făcut și o asociaţie ”Quintus”. Ce sfat să le dau? Ei zic că partidul trebuie schimbat, nu merg niște lucruri. Eu le-am răspuns că nu partidul trebuie schimbat, ci ei trebuie schimbaţi, cei din conducere. Îi dau dreptate.
De ce nu te duci la băiat? Băiatul lor trăiește în Germania. Nu plec din casa mea, Lucică!
Îmi amintesc zilele în care nea Mircea și coana Viorica veneau la Sângeru. Adun pietre, zic. Umblu prin sate și cumpăr pietre cioplite de ţărani. Am donat Muzeul comunităţii. Bunicul a donat clădirea primăriei. Ca răsplată l-au trimis la Canal. Eu sunt liniștit. Ăștia nu mai fac canale, așa că nu mă pot pedepsi. Poate altfel!
Tu știi, zice, cu vocea ei care are în ea catifea regală, că mama mea și bunicul tău au fost veri primari? Știu că suntem neamuri, dar ai mei murind, n-am mai avut de unde dezlega legăturile de sânge, răspund eu.
Da, acum câteva minute m-a sunat, pricinuindu-mi emoţie și bucurie, doamna Viorica Quintus. Știu întâmplări povestite mai ales de nea Mircea, din vechea aristocraţie, pictori francezi, scriitorime, ţarul Rusiei venit pentru un tablou de Renoir la Ploiești, la primarul Gheorghe Ionescu, bunicul celui care ar fi împlinit acum 103 ani. Viaţă, moarte, eternitate care șterge, cu un burete nemilos, pagini de istorie, punând în loc ceva care nu mai seamănă cu nimic.
