Florin Tănăsescu
Brancardierul ia penumbra-n braţe și o așază pe targă. Îi este milă de ea, dar varsă doar o jumătate de lacrimă. Cealaltă jumătate o depozitează în seiful inimii. O s-o verse acasă, când ajunge la copiii lui.
– Sângerează !, exclamă doctorul care, de treizeci de ani, zi și noapte a stat de gardă în curbura Arcului Carpat.
– Cum să sângereze o penumbră, dom’ doctor ?
– A fost penumbră, dar acum e Umbră. Măcar atât să facem pentru ea: să-i dăm un nume. Din această Umbră curge sânge !
Se-aude zarvă mare în sala de așteptare. Doctorul ridică din sprânceană:
– De ceva vreme e liniște pe-aici. N-avem nici pansamente, nici medicamente, nici urme de sentimente. Și nici sistemul informatic nu merge, să-i prescriu lemnul din care să îi facem un sicriu. Cine-i afară ?
– Unii. Pretind că sunt aparţinătorii ei. Că au ei leac pentru ca Umbra să trăiască.
– Să intre primul aparţinător, zice cu scârbă domnul doctor.
(Brancardierul citește din Adrian Păunescu: “ Adio, mamă patrie, adio!”.)
– Tangenţial ating gresia moale. M-apropii de tine, Umbrișoară – ţară. Știi cine sunt, eu, personal ? Eu te-am scos din noroaie. Te fac bine și-a doua oară. Aș plânge, dar vezi tu, nu pot vărsa decât un sfert de lacrimă la căpătâiul tău. Trei sferturi sunt alocate pentru campania electorală.
(Brancardierul citește: “Probabil , mâine, aici va fi pustiu/ Și toţi în pribegie vom porni-o”.
– Al doilea aparţinător !, urlă doctorul enervat.
Precum Caligula, în nesimţirea lui, intră unul călare pe-un cal. Oprește animalul la căpătâiul Umbrei și grăiește:
– Frumoasă Umbră, din Ţara Adormită pe vecie, de soţ dacă mă iei, ţi-aduc o ciocolată Kandia, iar rata inflaţiei de globule albe ţi-o voi scădea. Vei avea parte de vacanţe în Insula Creta, iar pe copiii noștri îi vom îndemna să plece naibii cât mai repede din ţara asta. Mă ierţi că nu pot vărsa decât un sfert de lacrimă; restul este pentru emisiunea televizată de diseară.
(Brancardierul recită: “Mormintele se pregătesc de drum/ În România deromânizată).
– Al treilea !, strigă și mai scârbit doctorul.
Sfios ca o fată mare, intră unul cu stea în frunte și un surPLUS în vocabularul din dotare. Se-apropie sfios de patul Umbrei și îi vorbește mieros despre avântul cu care tineretul se ia la trântă cu morile de vânt și dă cu ele de pământ. Firește, nu în relitatea-nconjurătoare, ci pe reţelele de socializare. Și-ncheie postând și el o lacrimă. Dar pe Facebook.
(Brancardierul stigă: ”Probabil, mâine, aici va fi pustiu/ Drum bun popor pierdut la un pariu”).
– Al patrulea, care te pretinzi aparţinător !, tună doctorul ameninţător.
Intră o namilă. Se duce plictisit – dar nu la pacientă, ci la medic – și-i șoptește la ureche:
– “Și niciodată nu plâng, și niciodată nu râd”. De ce aș face-o acum ?
(Brancardierul urlă: “ Ne conduc niște fanarioţí/ Și suntem slugi la niște hoţí”).
Pelerinaju-i gata. Brancardierul iese din tură . Îi curge și jumătatea de lacrimă păstrată în sufletu-i chinuit.
Brancardier naiv, încă mai crezi că Umbra mai are mult de trăit ?
