Giorgiana Radu
Ce face Ministerul Culturii pentru acest loc minunat? Dar avem, oare – zic eu în gând -, un astfel de minister din cele aproape 30 ale guvernului român? De ce televiziunile sunt mute și sărace în imagini, când aici, unicitatea României se vede cel mai bine? Sunt întrebările venite din partea unor vizitatori bucureșteni ai Muzeului Pietrei din Sângeru, întrebări care se repetă cu fiecare nou oaspete care pășește în incinta ansamblului de artă și cultură. Spun oaspete pentru că fiecare vizitator are acest statut, întrucât nu se percepe taxă de intrare, iar poetul Lucian Avramescu este ghid benevol, atunci când nu scrie sau nu se află prin sate în căutarea obiectelor vechi, care nu-și mai găsesc locul în gospodăriile ce tind spre modernizare.
Întorcându-mă la întrebările și nedumeririle multor oameni care găsesc aici îmbinarea cea mai potrivită între tradiţie, artă, cultură, istorie, recunosc că nu prea știu ce să le răspund. Ministerul Culturii, ca multe altele, e prins cu desele schimbări de oameni și funcţii, pe criterii politice firește, cu mari proiecte care nu mai lasă timp și pentru cele de prin sate și orașele mai mici. Ce atenţie să acorde Ministerul de resort Muzeului Pietrei din Sângeru, când case memoriale ale unor mari scriitori sunt năpădite de buruieni, iar igrasia idiferenţei a cuprins pereţii, martori negrăitori ai metaforelor și versurilor nemuritoare?
Televiziunile sunt mute și oarbe când vine vorba de cultură. Puţine, până la deloc, sunt cele care caută astfel de subiecte. Moartea, violurile, crimele, sunt subiectele predilecte. Sigur că aceste evenimente tragice se întâmplă, dar parcă prea mult se vorbește despre ele.
Vizionarea unui buletin de știri creează anxietate, lăsând impresia că trăim într-o ţară care n-a depășit Evul Mediu. Nu este așa. Sunt atât de multe locuri nebănuit de frumoase, oameni care realizează lucruri minunate pentru noi și pentru posteritate care trebuie arătate, povestite. De ce să ne oprim doar la sumbru, la suburban? Şi de ce absenţa totală a interesului faţă de gestul unui scriitor român care şi-a sacrificat două decenii din viaţă, banii și munca pentru a înnobila un ţinut?
Un episod tragic întâmplat la Sângeru a reușit să capteze atenţia presei, a televiziunilor. Reporteri ai unor posturi importante relatau, la doi pași de muzeu, urmarea dramatică a inundaţiilor. Foarte bine! Dar dacă tot au făcut efortul de a ajunge până aici, de ce n-au avut curiozitatea de a vedea și realizarea fără egal a unui scriitor contemporan? Sigur că pentru asta era nevoie de cultură. Ar fi putut realiza două materiale, fără costuri suplimentare.
„E uluitor locul acesta! E minunat! Nu credeam că există așa ceva în România. Vom mai veni și cu prietenii noștri”, spun la plecare turiștii, evident impresionaţi de popasul făcut la Muzeul Pietrei din Sângeru. ”Dacă era în Olanda acest muzeu, era vizitat zilnic de 2000 de oameni”, concluzionează cu tristeţe profesorul doctor Dorin Sarafoleanu, unul dintre oaspeţii care revin anual să vadă ”ce pietre și ce obiecte de artă a mai adunat poetul”.
Lucian Avramescu a construit în satul natal un edificiu de cultură, cum spuneam și spun atâţia, unic. Fără Guvern, fără Ministerul Culturii care au, de câţiva ani, în programul de guvernare, ”ridicarea culturală a satului românesc”. Cum o fac? Prin vorbe. Vorbe, vorbe și iar vorbe. O viitură goală și asasină uneori de vorbe.
