Florin Tanasescu
Anul 2014. Alo, ambasada română din Paris? Vă rog, domniţă, secretară, se poate să anunţaţi dumneavoastră – că deh, aveţi ceva prestanţă – să vină o salvare ? Zace-un român pe caldarâm. Mi-a zis că-l cheamă Gheorghe. Nu, nu la Notre Dame, zace la Basilica Sacre Coeur ! Mă cheamă Julien. Am fost cândva în ţara voastră, de-aia știu ceva română. Am gustat și din mămăliga dumneavostră și-am avut parte și de ospitalitatea tipic românească. I-am acordat eu primul ajutor. Are și buletinu-n mână.
– Alo, ce vrei mă ? Sunt eu, purtătorul de cuvânt al reprezentantului ambasadorului. Oi fi și tu vreun erou ca Julien din Mănăstire din Parma. Merde, una peste alta, cam ce vrei ? Ce dracu are și ce dorește Gheorghe ăsta sau cum zici că-l cheamă ?
– Să trăiţi, domnule de la ambasadă. Românul ăsta cred că a stat prea mult în soare, pe schelă, să restaureze …
– Sau să voteze ?
– Nu știu. Cred că să restaureze o ţară.
– O fi bătut în cap… Mă rog, de soare vreau să zic. Și ce semne de boală zici că are ? Dorinţă de votare ?
– E palid. Și rata bătăilor inimii este cam mare. Cred că are tahicardie sinusală.
– Sau rate la bănci. Mă rog, fie și tahicardie sinusală. Mare scofală ! Asta nu-i boală, ăsta-i moft. Întoarce-l pe-o parte, de pe dreapta pe stânga. Repet, de pe dreapta pe stânga. Oui, oui, gauche toujours, droit – jamais, compris? Către secretară: “ I-am zis că stânga-i baza, niciodată- să nu-l întoarcă pe nefericit cu ochii sau corpul spre dreapta”. Apoi, către străinul care cere ajutor: Auzi, mă? Da vouă, franţujilor ce vă pasă de românii plecaţi de-acasă ? De românii pe care lângă Sacre Coeur durerile în piept, tahicardia sinusală i-apucă. Și, cine știe, mai și mor. De ce n-au stat în ţara lor, în spitalele lor, în “Pavilionul Canceroșilor”.
– Se poate, vă implor, domnule-angajat din ambasadă, să trimiteţi pe cineva aici ? Vă implor să sunaţi dumneavoastră la Salvare, să vină la intrarea în Basilica Sacre Coeur … Are și-o carte de alegător la el, iar bătăile-s din ce în ce mai dese. Dacă dumneavoastră, român de-al lui, nu vă e milă, cui să-i pese ?
– Rămâi la telefon, să dau un telefon la București. Eu nu pot face pe deșteptul așa, de capul meu.
E pauză. O tot mai lungă pauză. Trec anii. Unii îmbătrânesc în ţară. Alţii, mor pe-afară. De inimă rea sau de orice altceva. De regulă, principala boală e tahicardia sinusală ce se transformă, pe zi și an ce trec, în tahicardie paroxistică !
Anul 2019. Vine unul dintre reprezentanţii reprezentantului Ambasadei române de la Paris.
– Alo, cine-i la telefon ?
– Păi, doar v-am zis în urmă cu vreo cinci ani. Sunt Julien. Am încremenit aici, lângă Basilica Sacre Coeur. Și ţin o fiinţă-n braţe. Și-o legăn !
– Fă-mă să-nţeleg ! Un om sau câine ? Mă rog, și ce are fiinţa pe care zici c-o legeni să adoarmă ?
– E moartă. De inimă rea. Aici, la Sacre Coeur din Paris.
– Și eu ce pot face pentru tine ? Să-ntorc mortul de la groapă ?
– Un tricolor. Asta i-a fost ultima-i dorinţă. Să fie-nfășurat în tricolorul românesc.
– Portar, mai ai pe stoc vreun tricolor din ăla la care am dat onor când am marcat al Centenarului veac al unei ţări ? Parcă România îi zicea.
– Oui, monsieur !
– Dă-l pe mâna francezilor. Cum pe cine ? Și pe Gheorghe și-al nostru tricolor.
Trec anii. Gheorghe, Ion, Vasile, plecaţi în Franţa, Spania, Italia, încet- dar sigur – mor.
Înfășuraţi în tricolor.
