Florin Tănăsescu
Auziţi, domnule ! Hei, Domule din Pisa, pe dumneavoastră nu vă-ncearcă așa, un sentiment de jenă, să apăreţi în faţa lumii gârbovit? Sau, mă rog, cum spun specialiștii, aplecat ? Acolo, un pic de coloană vertebrală n-aveţi și dumneavoastră ?
Turnul se uită la mine cu milă. Își ia ochelarii – deh, are-o vârstă de peste o mie de ani – și mă privește cu silă. Și tace.
E clar, îl dor șalele pe amărât. Mai e și mut. Poate o fi un om muncit; a dat la sapă, naiba știe, dar nu a cotizat la Pilonul doi de pensii, ce să-i faci ? Nu-i ajung banii să meargă pe la băi. Să se trateze de reumatism, că asta are. Sau, cel mai probabil, are un virus – cu ăsta nu-i de joacă, totuși ! – ce apleacă încă din născare și capete și coloane vertebrale. Îl las în prăbușirea lui și mă îndrept spre alte domuri, spre alţi domni. Ca un făcut, ajung acasă. Acasă-n România.
Aud lângă mine: “Nu doar trupurile sunt istovite și aplecate, cum crezi tu, stimate, ci și caracterele sunt mutilate !”
Na belea !, iertată-mi fie expresia, dar ce să zici când auzi așa ceva ? Mă uit în stânga mea și-o văd nu pe Gioconda ( deși aș vrea), nici gând de Penelopa (chiar nu mi-ar displăcea). Întreb ca blegul aplecându-mă spre ea, fiinţa care îmi vorbea:
– Sunteţi cumva soţia, amanta, fiica sau sora Domului / Domnului din Pisa ?
Nici gând ca doamna/ domnișoara să-mi răspundă. Era doar o umbră ce se fâţâia ba înaintea, ba-napoia mea. Stângaci, călcând ca prostu i-am strivit urma de la umbră. Politicos, m-aplec – da, ca un gârbovit – să îi ridic urma umbrei călcată de ani, de prea mulţi ani, în picioare. O ridic și-mi dau seama că ţin în braţe o… Era să zic o ţară. Pe dracu ! Ţin … nimic !
– “Guarda e passa !”, mă-ndeamnă iarăși umbra renăscută din nimicul amintit. Și-mi traduce, spre înţelegerea voastră și nu în ultimul rând, a mea, un vers din Infernul lui Dante: “Privește și treci”.
Genunchii mi se-nmoaie. Fac eforturi să mă ţin pe picioare. Infernul e în noi: bătrâne cu basmaua la gură – sunt știrbe, nu vă sideraţi! – se uită la mine. Moșnegi – o, mult mai tineri decât al Pisei Domn – stau într-o rână, agăţaţi de câte un baston. Nici unii nici alţii nu au bani să meargă la dentist ori la băi. Știţi, n-au cotizat la Pilonul de pensii doi…
De regulă, în faţa idolilor lumii, nu plec genunchii, nu cerșesc. De data asta, însă, o fac! În numele amărâţilor ăștia care, din lipsă de dinţi, nu-și mai pot striga durerea. Și e prea târziu să înţeleagă că și fără căciuleală și fără gârboveală se poate trăi demn în ţara asta. Care purta (o mai fi purtând?) numele de România.
Și, da ! Îi blestem pe cei cei ce-au ridicat la rang de fudulie expresia “Capul plecat, sabia nu-l taie !”
“Privește, treci și ascultă !”, mă trezește din reflecţiile metafizice palida umbră a doamnei/ domnișoarei/ amantei Domnului Dom din Pisa. Parcă o văd mai clar, acum. Îndrăznesc să zic: “Tu, umbră, nu ești rudă cu Domnul din Pisa. Ești ţara mea”
“Taci și ascultă!”, mi-o retează ea. Și aud: “Demnitate, cândva un cor se va ridica și va cânta să te aibă pe tine”.
Auziţi, domnu ! Hei, Domnule din Pisa ! Iertarea voastră o implor, dar v-am judecat greșit ! Puteţi să-mi daţi o-ncurajarea, acolo ?
Domul din Pisa își zăngăne clopotele. Dar ușor, să nu trezească pe unii din somnul lor. Iar eu mă gârbovesc, la rându-mi, și simt că mor.
În România, tot mai mulţi oameni, mult, mult prea devreme – mbătrânesc. Dar, să fim optimiști: “Capul plecat , sabia nu-l taie” și, cum să nu ?, se poate trăi și fără coloană vertebrală.
Mare scofală !
