Lucian Avramescu
Au zburat, neștiutoare de zbor, ţiglele mai întâi.
Ele, ca meșterul Manole,
S-au spart de căpăţâna tare a pământului
Iar din cioburile lor n-a crescut nicio fântână
Au zburat, neștiutoare de zbor, ţiglele mai întâi.
Ele, ca meșterul Manole,
S-au spart de căpăţâna tare a pământului
Iar din cioburile lor n-a crescut nicio fântână
A zburat apoi uluca primăriei
Și ultimul bec
Atârnat de iluminatul stradal
Ca de o amintire
Fiind ziuă, n-am putut vedea dacă au căzut
Stelele,
Ele care sunt oricum căzătoare
La urmă de tot,
Peste buruienile înflorite
A zburat cu totul casa Brăslașu
Veche de o mie de ani
Și părăsită de copiii ultimi
Acum treizeci de ani
Când s-au făcut unul american și doi italieni
Vântul de primăvară
Alintă doar coama albă și ciufulită a acoperișului meu
Pe care-l piaptănă
Cu degete subţiri
Iar dedesubt se dezgheaţă
Elogiul anotimpului, care se face vers
5 aprilie 2019, Sângeru
