Luiza Rădulescu Pintilie
Poate niciun alt sistem nu fierbe, de la începtul acestui an, precum Justiţia !
Dar rândurile acestea nu sunt nici despre cât de oarbe sunt sau nu sunt instituţiile ce au în mână balanţa şi sabia dreptăţii, iar privirile acoperite, nici despre cele care au în plus şi handicapul de a fi surde şi mute la comandă, nici despre protestele şi blocajele din aceste zile, ascunse sub banderole albe şi refuzul de a mai face ore suplimentare, nici despre taberele în care s-a împărţit lumea justiţiei, nici despre încălcarea separaţiei puterilor – cea care ar trebui să guverneze funcţionarea unui stat care se pretinde democratic, nici despre târârea justiţiei în arena politică, nici despre doveditele abuzuri şi gravele încălcări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale prea multor români, nici despre judecăţi… strâmbe chiar asupra slujitorilor dreptăţii, nici despre războiul opiniilor pro şi contra purtat pe facebook şi de la tribuna emisiunilor televizate de către purtători de diverse ranguri ai robelor şi, din păcate, şi ai diverselor interese !
Aşa cum nu sunt nici despre săli de judecată înghesuite, sau despre altele noi, încremenite însă în zidiri care nu se mai sfârşesc, nici despre scheme de personal neacoperite, nici despre munţi de dosare şi recorduri mai mereu depăşite în ceea ce priveşte numărul de cauze puse pe umerii unui judecător şi nici măcar despre Bibliile zdrenţuite pe care sunt puşi să jure martorii. Ba, nici măcar despre Sfânta Scriptură dispărută din nu mai ştiu ce sală de judecată şi luată cu împrumut dintr-o alta, ca să poată spune cel adus la bară : “Jur că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”.
În fapt, rândurile acestea nu sunt nici despre justiţia lui Dumnezeu, nici despre dreptatea oamenilor ! Aşa că nu sunt nici despre recenta decizie a Patriarhiei de a dota instanţele, pe bază de proces de predare- primire, cu Biblii editate în Anul Centenarului. Deşi, recunosc, multe dintre realităţile de mai sus ar putea constitui capete de acuzare pentru o Justiţie care ea însăşi ar merita … judecată şi, atunci când vinovăţia ar fi dovedită, condamnată pe măsură! Fie şi numai pentru scăderea încrederii în Justiţie, în corectitudinea actului de justiţie şi în cei care o slujesc, într-o generalizare nedreaptă şi cu consecinţe adânci, care-i afectează şi pe cetăţeni, dar şi pe aceia care îşi îmbracă roba neagră cu bavetă din mătase!
Nu e rău că se schimbă Bibliile pe care se aşază mâinile celor care jură că vor spune adevărul şi că nu vor ascunde nimic din ceea ce ştiu şi care, eventual închinându-se, cer să le ajute Dumnezeu să nu mărturisească strâmb ! Dar îmi permit să cred că era mai urgentă o schimbare a … bibliei pământene, care să facă posibilă o reîntoarcere, fără excepţie, a tuturor celor care au ales să slujească dreptatea, sub jurământ, la o justiţie făcută în numele independenţei, al imparţialităţii și al integrităţii. Nu doar pentru că nici magistraţii nu trebuie să uite că există un Dumnezeu care-i va judeca și pe ei şi că la rândul lor ar trebui să se gândească la cel care judecă judecăţile lor ! Ci pentru că Justiţia a ajuns într-atât de orbită încât rătăceşte prea des drumul dreptăţii şi împunge cu vârful ascuţit al sabiei- şi nu de puţine ori fatal- şi justiţiabili care o caută şi slujitori demni şi oneşti care o împart.
Cine şi cum să determine această întoarcere la normalitate în Justiţie, nu eu trebuie să răspund ! Când ? Da, aici mă pronunţ fără rezerve: de îndată ! Fiindcă deja a bătut un al doisprezecelea prea întârziat ceas, iar dezvăluiri făcute opiniei publice numai în ultima perioadă sunt mai mult decât eleocvente pentru a argumenta caracterul de urgenţă al unui asemenea demers. Personal, simplificând foarte tare lucrurile, aştept momentul în care judecata să fie, cum spunea bunica mea, cea care ţine strâns adevărul de mână, judecătorii- „oameni de vază, drepţi şi cu carte multă“ şi martorii -unii care, Doamne fereşte, n-ar jura strâmb nici pentru tot aurul din lume, cum mi-o tot dădea exemplu pe Siţa de la „capul satului“ care a spus drept, cu mâna pe Biblie, şi a scăpat un om nevinovat, târât ani buni pe uşile Tribunalului, şi de-atunci tot satul a căinat-o şi mai mult pentru sărăcia lucie în care trăia, dar a şi iubit-o până a închis ochii pentru cinstea ei !
Şi încheind cu această mică povestioară, nu pot să nu adaug că mai sper ca, pe lângă judecătorii „de vază, drepţi şi cu carte”, slujitori ai adevărului, în care să se încreadă şi bogatul şi săracul, şi cel cu învăţătură şi cel care nu ştie o buche, cum mai spunea bunica mea, să ne ajute Dumnezeu să trăim şi vremurile în care învăţătorul, preotul, doctorul sunt cu adevărat stâlpi ai comunităţilor mai mici ori mai mari, ca să dea trăinicie de fapt societăţii acesteia în care trăim, redându-i măcar busola, valorile, credinţa, sănătatea în tot şi toate, prea rătăcite astăzi …