Luiza Rădulescu Pintilie
„Mă rog la floarea de cireş/ Mă rog la frunza de măceş/ Mă rog la spicul grâului/ Mă rog la unda râului/Dă-i omului tot ce-i frumos…”
Versurile acestea, devenite cântec, mi-au venit în minte deodată cu ştirea potrivit căreia în „ţara de la originea Soarelui” – Japonia – au reintrat în actualitate prognoza înfloririi cireşilor – transformată într-o adevărată ştiinţă de stabilire a datei exacte a apariţiei primelor flori şi „frontul florilor de cireş”- desfăşurat din sudul spre nordul ţării, deodată cu deplasarea valului de aer cald care desface bobocii albi- trandafirii, fiind urmărit, în regim de breaking news, de întreaga presă niponă… Fiindcă deodată cu înflorirea a cel puţin cinci- şase flori pe ramura unui cireş începe nu numai un fascinant spectactol al naturii, ci şi unul al unor tradiţii păstrate de milenii şi privite cu bucurie de la un capăt la celălalt al lumii.
Şi nu am putut să opresc gândul care s-a dus – a câta oară?! – spre „bombardamentul” apăsător al atâtor ştiri între care, la noi, cel mult prea rar îşi găseşte loc şi ştirea despre „frumos” şi, aproape în acelaşi timp, spre dezamăgirea că atâtea obiceiuri şi tradiţii româneşti se risipesc, ca florile de mai, ignorate, uitate, considerate demodate şi preschimbate cu altele, mai moderne, aduse de peste mări şi ţări. Un fel de cerc vicios, pe care nu mai reuşim să îl „spargem” spre normalitate, spre echilibru, spre redescoperirea şi revalorizarea lucrurilor simple, care dau până la urmă sens şi frumuseţe vieţii, spre înţelegerea, aprecierea şi promovarea a ceea ce ne defineşte apartenenţa la spaţiul acesta românesc. Nu ştiu să avem şi noi pe undeva tuneluri de „cireşi plângători” şi nici dacă, adunate, sunt prin parcurile şi grădinile noastre sute de specii din frumoşii pomi ornamentali sau fructiferi!Nu e ceva obişnuit pentru noi să auzim, la începutul unei zile ori la sfârşitul obositor al ei, o ştire… senină, spunând pur şi simplu „Stimaţi telespectatori, au înflorit cireşii !” cum se întâmplă, zilnic, în perioada primăverii, în Japonia, cu trimitere la obiceiul tradiţional de a privi florile de cireş – chiar şi noaptea – pentru a nu le pierde frumuseţea înainte de a-şi scutura, mult prea repede, cele cinci petale, cu margini dantelate. Dar avem şi noi, păstrate şi respectate încă prin unele sate – prin cei al căror pom al vieţii e înrădăcinat mai în vechime şi trăiesc încă aşa cum au pomenit de la străbunii lor ori prin aceia care nici nu s-au sfiit şi nici nu s-au ruşinat să respecte obiceiuri şi credinţe ale celor dinaintea lor – frumoase tradiţii legate de înflorirea livezilor. Livezi prin care zilele mai calde ale acestui februarie par că încep să urce seve care vor „învia” curând în muguri.
Ştiaţi, de exemplu, că ramuri cu primele flori ale pomilor fructiferi se agăţau la ştreşinile caselor în care erau copii, ursindu-li-se precum crengile pomului cel bun să înflorească şi ei în viaţă, iar crengi purtând podoaba înfloririlor din pomi bătrâni şi viguroşi se aduceau lângă patul vârstnicilor suferinzi, ca să le dea putere să-şi înfrângă neputinţa şi durerea chinuitoare a bolilor ? Ce frumos obicei era acela de a aşeza flori mari de gutui la cumpăna fântânilor ca să le fie limpede apa de băut şi să cheme ploile din cer spre a da rodire pământului! Îmi închipui ce parfum proaspăt dulceag trebuie să fi răspândit rămurelele de măr înflorit duse sub acoperişul în care trăiau fete tinere şi flăcăi, ca să fie feriţi de deochi şi nici să nu alunece pe drumurile cele greşite. Şi ce binecuvântaţi de fructe vor fi fost perii în care se aşeza ori o iconiţă ori legătura vreunei băsmăluţe roşii, ca să fie alungate secetele şi pietrele distrugătoare de grindină ! Poate că şi somnul le va fi fost cu adevărat liniştit şi tulburat doar de vise frumoase celor care se încredeau în zicerea că, puse sub pernă, florile de cireş alungă gândurile negre şi frământările sufleteşti. Iar smerenia, lumina şi ruga îndreptate către cei duşi departe poate că izbândeau a trece mai uşor de toate vămile cereşti atunci când ulcelele ori străchinile de împărţit pomană se împodobeau şi cu crenguţe de cireş înflorit.
Noi nu facem previziuni despre când se vor desface, în primăvara care e din ce în ce mai aproape, primele cinci-şase flori albe ori rozalii ale cireşului din grădină, ale celui îmbătrânit printre ulucile vreunui gard ori stăpânind, maiestuos, aleile de asfalt ale unui parc… Şi dacă nu aveam un cult al admirării ninsorii fragilelor petale de cireş cum atât de frumos se întâmplă pe tărâmul Soarelui-Răsare, poate n-ar trebui să-i luăm chiar în râs pe cei care vorbesc despre terapiile vindecătoare care vin şi dinspre parfumul corolelor înflorite, şi dinspre scoarţa trunchiului, şi dinspre frunzele din ramuri ori dulceaţa fructelor, dar şi din simpla bucurie a ochilor care întâlnesc splendoarea înfloririi. Şi chiar a gândului care îşi aminteşte, venită din copilărie, dintr-o lună a lui Cireşar, imaginea perechii de roşii cireşe agăţate după ureche… Ca un dor, ca o retrăire, până când, într-o zi, peste nu multe luni, va cădea din nou „zăpada” florilor de cireş, chemându-ne măcar să ne oprim câteva clipe în loc şi să o privim ! Fiindcă aduce – e demonstrat deja, de mult timp, ştiinţific – în simplitatea şi în frumuseţea ei, ceva mai multă linişte, mai mult echilibru şi vindecare pe frontul vieţii noastre, mai mereu într-o cumpănă îngreunată de griji, de nelinişti, dar şi de propria noastră îndepărtare de firesc, într-o goană şi o nerăbdare de a vrea altceva, mereu altceva, fără a şti adesea ce… Plătind mereu cu prea scumpe frământări şi nemulţumiri ce erodează tăcut şi adânc!
„Mă rog la floarea de cireş/ Mă rog la frunza de măceş/ Mă rog la spicul grâului/ Mă rog la unda râului/Dă-i omului tot ce-i frumos…”
