Florin Tănăsescu
Pe filiera Putin – Macron, am ajuns în celula în care este închis celebrul Carlos Șacalul. Când m-a văzut, a zis: “Ecce Homo ! El mă poate salva de la închisoarea pe viaţă”.
– Cum e viaţa la trei sute de capace, unde toţi borfașii zace, domnul Carlos ?
– Zi-mi pe numele mic, cum îmi zicea și Ceaușescu: Carlito. Ce să zic ? Nasoală, frate. Franţujii ăștia, care au fost ocupaţi de nemţi într-o zi, m-au condamnat la un veac de pârnaie. Nu tu liberare condiţionată, nu tu recurs compensatoriu.
– Regreţi faptele comise ?
– Merde, non! Sunt mândru de ele.
– Ce faci în timpul liber pe care îl ai la dispoziţie?
– Ascult Tudor Gheorghe. I-auzi aici: “Acolo este ţara mea/ Și neamul meu cel românesc/ Acolo vreau eu să trăiesc/ Acolo vreu eu s-o mierlesc!“.
– Te bat gânduri suicidale?
– Mais, non, mon cher ! Vreau să le cânte mierla altora, că mi-am cam ieșit din mână. Apropos, mai e valabil la voi, la Romania, singleul ăla “Să te bat să te omor, cu coada de la topor?”
– Mda. Numai că, acum, cozile de topor sunt în Parlament, iar la modă este datul în cap cu bâta de baseball. Și Carlos Șacalul a ajuns nume comun, că la noi sunt mulţi din ăștia în Parlament.
– Aoleu, ce mă oftic că nu sunt închis la Berceni, pușcăria aia care se va ridica atunci când se va tăia panglica la autostrada de mare viteză Ploiești – Comarnic. Adică jamais. Never, dacă mă înţelegi ! Niciodată !
– Carlito, și dacă ajungi la Jilava ?
– Mi se rupe ! Beneficiez de recursul compensatoriu și am ieșit cât ai zice “Peștele de la Ministerul Justiţiei se-mpute !”
– Poezii citești ?
– Biensur ! Apropos, în “Mioriţa” voastră nu înţeleg de ce-o tărăgănează baciul ungurean și cu cel vrâncean să-l omoare p-ăla moldovean abia pe la apus de soare? De ce nu-i fac felul în miezul zilei, că vor beneficia de recursul compensatoriu ?!
– Numele tău adevărat nu e Carlos, ci Ilich Ramirez Sanchez. S-a făcut și-un film, în care tu joci în rolul principal. Mă rog, sosia ta.
– Să punem lucrurile pe făgașul… anormal. Sosia mea e Tudorel. Apoi, viaţa bate filmul. Iete, citesc în Paris Match că un bătrân din Galaţi a fost bătut și băgat în spital de unul liberat în baza recursului compensatoriu. Ieri am aflat că trei recidiviști au omorât la Mediaș pe unul. Mișto mai e la voi, să mor io !
– Carlito, ești în continuare admiratorul lui Edith Piaf ?
– Oh, oui ! “Je ne regrette rien. Ni le bien qu ‘on m’a fait, ni le mal. Tout ca m’este bien egal”. ( Nu, eu nu regret nimic. Nici binele ce l-am avut, nici răul. Totul îmi este indiferent” – traducere a unui român plecat să muncească în Franţa și a prins un post de gardian – n.n.).
– Insensibil mai ești !
– Acum, că am ajuns să ne cunoaștem cât de cât, ţi-o spun pe-a dreaptă. Am deseori remușcări. Chiar coșmaruri. Morţii nu-mi dau pace !
– Ăia pe care i-ai luat în bătaia puștii ?
– Oh, non, monsieur. Mi-e milă de celebrii Bonnie și Clyde, că n-au prins “recursul compensatoriu”, de Al Capone, de Hannibal Lecter și de mulţi, mulţi alţii. Pot să te rog ceva?
– Să-ţi pun o pilă să te extrădeze în România?
– Nu, că eu sap un tunel după exemplul Contelui de Monte Cristo. Anul ăsta ajung la subsolul Palatul Parlamentului de la voi. După aia, Dumnezeu cu mila !
– Atunci ?
– Vezi că Jack Spintecătorul, pe care-l caută și-acum Interpolul, prizează aurolac într-un canal din București. Zi-i să se lase de droguri și să iasă la suprafaţă. Va fi amnistiat. Gardian ! Scoate-l pe român de-aici și trimite-l la ai lui.
Am ajuns în România. “Printre dame și apași, printre cei mai mari borfași”.
