Luiza Radulescu Pintilie
Orice calendar va confirma ceea ce ştim deja: s-au scurs aproape două săptămâni din noul an, „învechindu-se” şi mai mult cu fiecare nouă zi şi ceea ce ni se părea viitor a devenit, iată, deja prezent, ba chiar un prezent care se aşază, secundă după secundă, oră după oră, în… trecut. E încă tradiţionala vreme a previziunilor pentru 2019, de la cele politice la cele astrologice, de la tendinţele în modă la noi cuceriri în Univers. Amestecul de predicţii alarmiste, despre haosul adus de răsturnări catastrofale sau, dimpotrivă, promisiunile despre viaţa de vis pe care o va aduce în sfârşit 2019 în existenţa unora dintre noi, imediat ce planetele se vor alinia cum nu au mai făcut-o de zeci sau sute de ani, a intrat în rutina începutului de an şi fiecare e liber să creadă sau să ignore.
Şi, poate, dacă ar fi mai multe certitudinile despre schimbările… luminoase pe care le-am putea în sfârşit trăi şi alegerea s-ar impune de la sine. Deocamdată, oamenii de ştiinţă s-au grăbit să reconfirme ceea ce ne-au mai spus deja şi ceea ce, fără a le diminua efortul, cam simte şi fiecare dintre noi: timpul trece parcă din ce în ce mai repede. Parcă alaltăieri începea 2018, parcă ieri era Crăciunul, parcă aseară s-a umplut cerul de focuri de artificii şi iată-ne ajunşi sâmbătă, 12 ianuarie! Sunt mai multe teoriile care încearcă să explice această percepţie asupra timpului- de la „ceasul” biologic al fiecăruia dintre noi, care îşi încetineşte în mod natural bătăile pe măsură ce îmbătrânim, domolindu-ne respiraţia şi licărul inimii, la rutina care ne face să ştim şi cu ochii închişi ce avem de făcut -şi, din păcate, avem tot mai multe de făcut – la matematică şi scări logaritmice, iar aici cred că nu mai e cazul să detaliem fiindcă matematica e, prin definiţie, zona multor necunoscute! În sfârşit, concluzia e aceeaşi şi nu e prea îmbucurătoare: s-a demonstrat ştiinţific că anii care au trecut între vârsta de 5 şi 10 ani îi percepem egali cu cei trecuţi din momentul împlinirii vârstei de 40 de ani până la atingerea vârstei de 80 de ani. Altfel spus, ajungem să egalizăm cei 40 de ani din a doua parte a vieţii cu 5 ani din fericita perioadă a copilăriei! Să ne mai întrebăm atunci de ce nu înţelegem când s-a făcut seară, apoi când a venit ziua de duminică şi apoi iar cea de luni ? Categoric, da! Să ne întrebăm, dar să nu întârziem prea mult frământându-ne mintea să găsim răspunsuri şi otrăvindu-ne inima cu păreri de rău şi regrete, ci să încercăm să trăim cât mai aşezat, cât mai luminos fiecare oră a unei zile, fiecare zi. Şi acolo unde încă ne sunt puţine certitudinile, să ne legăm de fiecare lucru bun, de fiecare stare de bine, de echilibru, de fericire, de mulţumire, de speranţă pe care ni le oferă viaţa şi să le transformăm într-un fel de oaze de lumină care să mai „spargă” ceva din ceea ce ni se pare apăsător, umbrit şi întunecat. Oaze de lumină în tulburarea vieţii de azi! Imaginea aceasta mi-a fost sugerată – şi îi mulţumesc – de un distins profesor, trăitor mulţi, mulţi ani în lumea cărţilor dintr-o mare bibliotecă şi mi se pare potrivită drept ţintă de atins de oricare dintre noi atunci când simte că are nevoie de un refugiu pentru a-şi găsi puterea să meargă mai departe într-o nouă zi, spre o nouă destinaţie, într-un an 2019 încă neaşezat. Poate că e adevărat că pentru unii viaţa este numai deşert, iar pentru alţii doar oaze. Mai degrabă aş vrea să cred că şi în acest caz adevărul e tot pe o linie de mijloc. Mai mult decât atât, am toată încredinţarea că depinde doar de noi să descoperim sau să ne inventăm oazele de lumină din „deşertul timp”, cum îi spunea cineva mersului înainte continuu şi nedefinit al existenţei şi al evenimentelor care survin într-o succesiune din trecut, prin prezent spre viitor. Cred, cred şi iar cred că avem puterea să găsim, aşa cum oazele apar de nicăieri în mijlocul mărilor de nisip, şi pentru viaţa noastră de fiecare zi, oricât de grea şi de împovărătoare ni s-ar părea, „verdele”, lumina şi apa care să ne dea un plus de vlagă, de linişte, de armonie ca să putem să ne continuăm drumul.
Şi, să nu uităm: nu doar licuricii – minuscule oaze înstelate în întunericul nopţii- au lumină, ci şi noi oamenii, chiar dacă în cazul nostru nu e vizibilă, fiindcă „strălucirea” noastră este de 1000 de ori mai slabă decât poate percepe ochiul uman. Dar nu vi s-a părut măcar o dată în viaţă că vine dinspre cel aflat în faţa dumneavoastră un fel de lumină?! Şi că vă învăluie, la rându-vă, în seninul său, făcându-vă să vă simţiţi bine în preajma sa ?!
Vorbele au şi ele lumina lor, de aceea pot să mângâie, să vindece, să dea speranţă. Plantele, florile şi frunzele care ne înconjoară sunt verzi pentru că reflectă lumină verde şi topesc celelalte culori în alchimiile fotosintezei. Suntem, aici pe pământ, la 1,282 secunde- lumină distanţă de Lună şi de 8,3 minute – lumină de Soare, care şi el, văzut din spaţiu, este alb, tocmai pentru că lumina sa nu este prelucrată de către atmosferă, dar pe care noi avem privilegiul să îl vedem, ivindu-se din „secretele” lungimilor de undă, galben-roşiatic, aşa cum vedem cerul albastru.
Suntem înconjuraţi şi de lucruri luminoase şi ducem, la rându-ne, cu noi, raze de lumină. Totul este să vrem să le vedem. Nu are rost să ne amăgim: nu vom putea transforma 2019 într-un an cu totul luminos. Dar ne putem dărui, pentru liniştea, echilibrul, bucuria, încrederea, forţa şi speranţele noastre, oaze de lumină. Din lucruri simple, din gesturi simple, din gânduri bune, din trăiri omeneşti scoase cât putem de mult de sub patima agresivităţii, a urii, a minciunii şi a altor poveri care ne urâţesc şi ne întunecă viaţa. Bucurându-ne nu numai de lumina zilei, ci şi de aceea care vine spre noi dinspre alţi oameni şi din noi spre noi înşine.
