Luiza Rădulescu Pintilie
O înviforare de flori dalbe a unit, în zilele acestea, cerul şi pământul, de parcă ar fi vrut să împlinească, în ninsoarea trecătoare ce a confirmat previziunile meteorologilor şi străvechea rânduială a colindelor duse din casă în casă sub binecuvântarea înfloririlor albe ale crengilor de măr. Aşezând în pomii roditori, pentru cei care ştiu să vadă dincolo de stratul rece al zăpezii, petale fragile ale unei reînviate credinţe care spune că aceia care se vor lăsa atinşi pe umăr, de colindătorii care le vor trece pragul, de patruzeci de ori, cu mlădiţe de măr înfrunzite ori înflorite, vor fi sănătoşi şi norocoşi întregul an şi că, la fel, cei care se vor lăsa sorcoviţi de copii, puri şi nevinovaţi, în dimineaţa Anului Nou, se vor bucura de zile bune şi senine.
Grei de florile ninse, stinse apoi în reci biciuiri de ploaie, merii, zarzării, prunii, vişinii şi cireşii şi-au amorţit sevele , aşteptând desprimăvărarea. Cea în care în vremuri mai de la începutul lumii se sărbătorea trecerea într-un nou an, de aceea în colidele de demult – unele încă păstrate şi astăzi, când hotarul dintre ani s-a mutat în plină iarnă- cetele de colindători cântau acelora care le deschideau uşile despre flori dalbe şi flori de măr ori despre alb măruţ mărgăritar. Păstrând tradiţia în care şi-au purtat paşii copilăriei pe uliţele satelor, sunt încă români care pun, de Sfântul Andrei, nu numai boabe de grâu la încolţit, ci aşază şi mănunchiuri de crenguţe rupte dintr-un măr în apă schimbată zilnic, în zori de zi, încât, în căldura casei, să înverzească şi să îmbobocească până în noaptea cea lungă în care anul vechi îi lasă locul celui nou. Cu astfel de crenguţe se mergea la colindat, cu sorcove din înflorite mlădiţe se ura:”Să-nfloriţi,/ Să mărgăriţi/ Ca un măr,/ Ca un păr,/ Ca un fir de trandafir!”, iar copilul ce dădea bucurie casei erau binecuvântat „Să fie uşor / Ca nuiaua vântului!/ Somnul dulce/ Noaptea-l poarte,/ Dorul de mamă /Să-l crească!”. Şi sub frumuseţea şi magia pe care le aduceau cu ei colindătorii şi urătorii se credea cu tărie că nimeni nu e bine să rămână nesorcovit ori să rişte să-şi piardă norocul lăsând nerăsplătită osteneala aducătorilor de gânduri bune.
„Ler Doamne, mărului Doamne” spune unul dintre vechile colinde, iar o frumoasă prelucrare îl aduce în ziua de azi aproape de inimile noastre spre a ne oferi încă un motiv de a nu lăsa să se piardă atâta bogăţie de trăire, de credinţă, de speranţă, de încredere în înnoire care stă chiar în noi:”Florile pe care le-am cules azi-noapte/ Vor rodi în brazda sufletelor toate/ Merele de aur, merele visate/ De colindatorii veacurilor toate,/ Dalbe şi iar dalbe, flori adevarate…”.
Curând se va auzi cântându-se :”Leru-i ler şi dalbe flori” . Şi de vor avea sau nu vor avea, în mâini, colindătorii, ca în vechimea înaintaşilor lor, albe ramuri de măr dat în floare, de ne vor atinge cu ele umărul ca şi cum ne-ar atinge cu o baghetă magică, ori le vor lăsa pe colţul mesei, ca să aducă spor în toate , sănătate şi bucurie pentru toţi cei ai casei , ori vor fi abandonat deja taina binecuvântării purtate în mlădiţă de pom roditor, considerând-o nepotrivită timpului de azi, cred că e în puterea gândului nostru şi a simţirii fiecăruia dintre noi să credem în frumuseţea tainică a acestui refren, venit până la noi din moşi strămoşi. Nedescifrat nici acum cu totul, despre ler se crede că este de fapt o floare albă, pură, simbol al primăverii şi al tinereţii.
De ce n-am crede, la sfârşitul unui an greu şi la trecere înspre un altul, în semnele cele bune şi în urările binecuvântate ?! Şi poate atunci urarea „Să trăiţi, să înfloriţi, ca merii, ca perii, în mijlocul verii …” nu ar rămâne închisă doar într- un vers de colind – şi el netrecător prin vremuri prea bune- ci şi-ar afla loc în mintea şi în inima noastră, spre a ne fi îndemn , nădejde în clipe mai grele şi convingere că viaţa are mereu ceva frumos, indiferent de vârstele prin care trecem. Şi merii sunt mai întâi tinere smicele, apoi pomi viguroşi şi mai apoi îmbătrâniţi ! Trec şi prin primăvara înfrunzirii, şi prin vara florilor, şi prin toamna roadelor şi a desfrunzirii, şi prin îngheţul iernii . Luând-o mereu de la capăt şi urcându-şi sevele în muguri, frunze, boboci, flori şi mere coapte.
Un colind cu înflorită ramură de măr trimit către sufletul fiecăruia, ca să vă îmblânzească zilele de iarnă, să vă alunge îngrijorările şi să vă lumineze drumurile şi gândurile… Ler Doamne, mărului Doamne !
