Giorgiana Radu
Trăim grăbit, alergând, parcă, spre punctul final. Tot mai mulţi tineri se sting fulgerător, inimile lor refuzând să mai ţină cadenţa existenţei. Ne grăbim spre serviciu, alergăm la piaţă, gătim pe repezeală, mâncăm pe fugă, de parcă ne-ar mâna continuu cineva. Criticăm cu prea mare ușurinţă pe cei din jurul nostru, fără o analiză sinceră și atentă.
Suntem vulnerabili, nerăbdători, irascibili în traficul cotidian. Și copiii se grăbesc, dar nu spre școală, ci spre maturitate. Copilăria le pare incomodă. Visează permanent la vârsta majoratului care, pentru mulţi dintre ei, presupune independenţă și desubjugarea din custodia părinţilor. Timpul pare să fie dușmanul primordial!
Așteptându-mi rândul într-o instituţie bancară, privesc în gol spre fereastră, cu gândurile mele care păreau că nu pot fi deraiate din ordinea lor militărească. Obosind de atâta așteptare, tresar pe dinlăuntru, de parcă ceva ieșit cu totul din obișnuit s-ar fi întâmplat. Iar, astăzi, obișnuitul, banalul, poate căpăta semnificaţia unui miracol. Observ, la trecerea de pietoni, un bărbat gârbovit de anii mulţi (nu-i văd chipul, dar intuiesc vârsta), cu o mână sprijinindu-se într-un baston puternic, iar cu cealaltă ţinând o sacoșă rustică – nici încărcată, dar nici prea goală. Pare că vrea să ajungă de partea cealaltă a străzii. Mașinile care vin din direcţii opuse încetinesc, cu intenţia de a-i da dreptul bărbatului de a traversa. El refuză întâietatea, făcându-le șoferilor semn vioi cu bastonul să-și vadă de drum. Așteaptă momentul în care șoseaua este liberă și parcurge cu pași liniștiţi lăţimea ei îngustă, fără să oprească pe cineva din goana sa. La anii adunaţi, el știe că graba nu ajută.
A ajuns în punctul în care își permite să nu se mai grăbească, lăsându-i pe ceilalţi să se consume prematur. Sau poate experienţa i-a arătat că timpul pe pământ este limitat și atunci încearcă să-l prelungească pe cât posibil, încetinindu-l cu demnitate, generos cu ceilalţi.
Chiar dacă pare simplu, tabloul bărbatului cu ani mulţi de la trecerea de pietoni ar trebui să ne fie lecţie. Să învăţăm de la el virtutea așteptării. S-o practicăm în familie, la locul de muncă, pe stradă. Să nu mai alergăm bezmetici prin viaţa care se poate încheia acum, azi, mâine. Fiecare clipă are nevoie de înţelepciunea tihnei, altfel grăbim inutil apusul, care oricum va veni.
