Luiza Radulescu Pintilie
Nu ezit să scriu încă de la început şi repetând ceea ce am mai scris nu de multe, ci de prea multe ori: bolnavul sistem medical românesc nu se va vindeca niciodată dacă nu vom accepta că trebuie să-i vedem dureroasele adevăruri cu ambii ochi ! Şi încă deschizându-i cât se poate de larg, încât în câmpul vizual să lăsăm să intre nu numai „păcatele” medicilor, ale asistentelor şi ale infirmierelor, lipsa medicamentelor, „bătrâneţea” salvărilor, sărăcia saloanelor de spital şi din farfuria cu ciorbă dată bolnavilor, culoarele înghesuite ale dispensarelor de prin sate ori lacătele de la uşile lor, ci şi – ne place, nu ne place – şi „paiul” din ochii noştri, cei care pretindem – firesc, de altfel – să fim trataţi, respectaţi, vindecaţi şi salvaţi, dar ignorând aproape complet că şi noi avem nişte obligaţii. În contul nostru de pacienţi, plătitori de asigurări de sănătate, cum nu uităm niciodată să amintim, sau de aparţinători ai pacienţilor. Nu e de acceptat şi nici nu trebuie acceptată vreo culpă medicală.
De la cea a doctorului care lasă foarfeca în burta operatului, mutilându-l pe viaţă sau chiar omorându-l, la „inventivitatea”- fie ea şi impusă de sărăcie- de a fixa, în lipsă de atele, cu carton mâna fracturată a unui pacient. De la nepăsarea de a lăsa ore în şir să aştepte un bătrân grav bolnav, până se prăbuşeşte cu totul în faţa cabinetului medicului de gardă, ori de a-l da jos din Salvare în plină stradă, fiindcă nu ştiu ce spital nu l-a primit şi şoferul a obosit să-l plimbe de colo-colo! Nu există niciun dubiu: la exemple de felul acesta şi încă multe altele câte pot fi date e inacceptabil să se închidă ochii ori să se ţină doar pe jumătate deschişi, fără a fi vorba despre o revoltătoare complicitate a celor care au datoria să le sancţioneze şi să facă tot ceea ce este legal şi omeneşte posibil- fiindcă medicina este şi despre empatia faţă de bolnav- încât ele să nu se mai repete şi nu se achită de această datorie ! Dar în acelaşi timp, cred că privirea trebuie îndreptată, de exemplu, şi spre… tupeul cu care şoferi- şi deloc puţini- aflaţi în trafic, blochează accesul ambulanţelor cu semnalele acustice sau luminoase pornite sau spre inconştienţa cu care vizitatori veniţi să-şi vadă rudele din spital îşi parchează maşina fix în calea de acces la unitatea de primiri urgenţe. Şi dacă vă închipuiţi că e vorba doar despre o situaţie accidentală, cum s-a întâmplat acum puţine zile la Constanţa, unde un asemenea şofer a pus de-a curmezişul maşina chiar în locul prin care se face accesul tărgilor cu pacienţi în stare foarte gravă către heliportul pe care vin şi pleacă elicopterele SMURD, trebuie să ştiţi că vă înşelaţi. E foarte posibil ca exact acum, când citiţi aceste rânduri, o asemenea revoltătoare situaţie să se petreacă şi la Spitalul Judeţean de Urgenţă din Ploieşti, unde nu de puţine ori am văzut cu propriii ochi cum fac slalom salvările printre maşinile şi taxiurile din care unii ar vrea să coboare, dacă s-ar putea, chiar la etajul III sau V, ori la Terapie Intensivă, unde au pe cineva internat. Am asistat cel puţin de două ori la momentul în care şoferul de pe Salvare a apelat la cei din jur ca să îl ajute să împingă maşina peste care nu putea să „sară” ca ajungă la timp cu pacientul resuscitat pe drum şi intubat, pentru care orice secundă era vitală ! Cum se cheamă, oare, şoferul care a apărut într-un târziu, de la magazinul de peste drum, cu o pâine în mână şi câţiva covrigi, aşteptând să i se şi mulţumească pentru că a lăsat „pe liber” maşina şi întrebându-se, mirat, până la urmă de ce se face atâta tămbălău, că doar automobilul lui a fost dat din calea ambulanţei ?!? Nu-i doresc, dar aş vrea să-l văd cum reacţionează când, Doamne fereşte, ar putea să fie prea târziu pentru cineva de-al lui?!? Aşa cum m-am întrebat şi continui să mă întreb ce minte şi ce inimă are şoferul care şicanează în trafic Salvarea, kilometri buni, ba nelăsându-se depăşit, ba frânând brusc în faţa acesteia, deşi era clar că era vorba despre un caz de maximă urgenţă ? Cum să le spunem şoferilor băuţi sau drogaţi care intră în prima ambulanţă pe care o întâlnesc în cale, rănind pacienţii şi personalul medical ? Şi oare de ce nu vrem să vedem clar, cu ambii ochi, prefăcându-ne ori miopi, ori chiori, doctorii, asistentele, şoferii de pe ambulanţe bătuţi de bolnavi sau de rudele lor, sub cele mai diverse pretexte, hoţii care fură roţile maşinilor venite, pe ploaie sau pe viscol, noaptea sau în zi de sărbătoare, să salveze nişte „petrecăreţi” ori plimbăreţii care cheamă salvarea ca să ajungă în oraş, fiindcă a fost anulată cursa pentru navetişti ?!?De ce stăm strâmb şi judecăm tot strâmb, de ce ignorăm prea des şi prea grav faptul că adevărul e de fiecare dată la jumătate şi că profesionalismul, dreptatea, corectitudinea, seriozitatea, omenia nu trebuie să stea doar pe un taler al balanţei, ci obligatoriu pe amândouă. Altfel nu pot exista îndreptarea şi vindecarea pe care le tot pretindem ! Au doctorii, asistentele şi infirmierele păcatele lor? Au.Trebuie sancţionate? Răspunsul nu poate să fie decât unul singur: ”Da”. Dar nici păcatele noastre nu sunt de trecut cu vederea atât timp cât le întârziem sau chiar le anulăm dreptul la viaţă unor semeni. De două, de nouă ori, în Salvarea ţinută pe loc de şoferul care se amuză văzând luminile „disperate”- semn al urgenţei, de frumoasa tânără care vorbeşte la telefon sau de bătrânelul care nu are unde să se grăbească poate să fie un necunoscut. Dar dacă mâine nu mai e doar un bolnav „oarecare”, ci sânge din sângele lor ?
…În aceste zile, e în toată lumea civilizată o întreagă discuţie despre comportamentul etic al maşinilor fără şofer, despre deciziile de ordin moral ce trebuie programate în prealabil ieşirii lor pe drum pentru situaţiile înregistrării unui accident inevital! La noi, şoferi cu cap, cu mâini, cu picioare şi cu inimă de … oameni se încăpăţânează să se dovedească, din inconştienţă, din nepăsare, din prostie, sub presiunea aburilor alcoolului ori a prafurilor „albe”, a fi … neoameni. Luându-se la întrecere până şi cu Salvarea şi încercând să o deturneze din cursa pentru viaţă într-o cursă sigură a… morţii. Or „nebunia” aceasta trebuie să înceteze! Şi chiar înainte de a mai plăti încă un nevinovat !