Luiza Rădulescu Pintilie
Femei elegante, purtând pălării cu boruri largi şi delicate mănuşi ce le acoperă mâinile graţioase dincolo de cot, privind discret cu colţul ochiului sau direct, fără nicio ezitare, conştiente de frumuseţea lor. Acestea sunt personajele celei mai recente expoziţii de pictură vernisate de o talentată artistă, Amalia Suruceanu, la Câmpina, în cadrul unui proiect pornit din fascinaţia sa pentru perioada interbelică. Şi pentru că din trecutul acela păstrează aproape de sufletul său atmosfera boemă a cafenelelor, a ales ca expoziţia să se numească „Destăinuiri la o cafea” şi să-i găsească loc în atelierul ce a aparţinut unui renumit fotograf câmpinean, Mircea Zisopol, provenit dintr-o veche familie cu rădăcini greceşti, devenit astăzi un loc în care se bea aburinda licoare neagră şi se aud răsunând acordurile unei muzici bune. Fiindcă deloc întâmplător, picturile Amaliei Suruceanu, fie ele 
cu misterioare chipuri sau splendide flori, au şi ele parfumul şi muzica lor. Şi pentru că personal i-ar plăcea să poată afla de fiecare dată povestea din spatele unei picturi, pe cele pe care şi-a aşezat propria semnătură le-a lăsat să dezvăluie câte ceva din ceea ce a „împrumutat” de la trei artişti care îi definesc, după cum mărturiseşte, filozofia sa de viaţă: Vincent van Gogh, a cărui artă simte că o întoarce la rădăcini, la un „acasă” şi la grădina bunicilor săi, Pablo Picasso a cărui expoziţie a vizitat-o la Londra şi a înţeles mai bine regulile desăvârşirii în pictură, curajul de a te exprima şi de ce îi iubeşte creaţiile şi Leonard Cohen, pe care l-a descoperit în urmă cu zece ani, ale cărui muzică, dăruire, dragoste şi dans până la sfârşitul iubirii (Dance me to the end of love) au impresionat-o, fără a putea uita cum pe scena de la Bucureşti a cântat, la 74 de ani, îngenuncheat, ţinându-şi pălăria în mână.
Am întrebat-o pe sensibila artistă de ce pictează şi ne-a răspuns că pictează „pentru a da viaţă amintirilor şi emoţiilor”. Că uneori are impresia că „prelungeşte trăirea trecutului cu permanentul prezent de pe pânză”, concluzionând: „Pictez din teama de a nu uita şi pictez cu speranţa de a trăi din nou”. De adăugat că ultimul an a fost dedicat de către artistă introspecţiei şi dorinţei sale de a evolua din punct de vedere tehnic. Cu încredinţarea că nu a ajuns acolo unde îşi doreşte, Amalia Suruceanu e hotărâtă să continue, iar aprecierile celor care i-au fost aproape la recentul vernisaj-prieteni, membri ai familiei, iubitori ai picturii sale- sunt dovadă că se află pe drumul cel mai bun.Un drum care poate fi descoperit, cu destăinuirile lui cu tot, în expoziţia ce va rămâne deschisă până pe 5 noiembrie, în spaţiul neconvenţional dar atât de potrivit al unui loc -5togo-cu parfum de vechi fotografii, arome de cafea, culori, lumini, iubiri, libertate, simplitate, bogăţie sufletească şi emoţie.
