Elis Râpeanu
A trecut deja un an de când Mircea Ionescu-Quintus – o personalitate a vieții social-politice și culturale a orașului nostru, precum și a țării, s-a mutat în amintire, pe 15 septembrie 2017. Elogiul ultim i-a fost adus pe 18 septembrie, adică s-a dus la strămoși exact în ziua în care rotunjea o jumătate de an peste veacul împlinit pe 18 martie. O mulțime imensă de cetățeni ai urbei, de „peneliști” veniți din toate colțurile țării cu diverse mijloace de transport, de epigramiști (George Corbu, Elis Râpeanu, Laurențiu Ghiță, Rodica Hanu din Bacău, Ștefan Al. Sașa din Câmpina, Virgil Petcu, caricaturistul Nicolae Ioniță), a umplut străzile din jurul Bisericii „Buna Vestire”, din Ploiești, aflată în apropierea locuinței celui care, în acea zi, stătea în biserică în sicriul acoperit cu tricolorul de mătase. Triști, solemni, epigramiștii îl omagiau pe președintele de onoare al U.E.R.
Despărțirea de Mircea Ionescu-Quintus s-a transformat într-o amplă manifestare, cum n-a cunoscut Ploieștiul și, credem, nici alt centru urban din țară. Pentru că Domnul Mircea – cum îi spuneam noi, ploieștenii și epigramiștii, a fost personalitatea cea mai populară a momentului, simbol al orașului, prin valențele sale multiple, de epigramist și om politic, „liberal din tată-n fiu”, avocat, prozator, poet, prin implicarea neobosită în activități multiple, prin umorul și judecata întreagă păstrate până în ultima clipă, prin mintea ascuțită de care a dat dovadă – calități evidente în atâtea interviuri luate în direct și transmise la radio și TV.
Manifestarea prin care mulțimea de oameni și-a arătat prețuirea, dar și durerea despărțirii, a pogorârii sicriului, de pe care s-a strâns steagul tricolor, în cavoul familiei de la cimitirul Viișoara, a depășit limitele obișnuite dedicate unei personalități care a îndeplinit multe funcții în stat. Să nu uităm că, din acest punct de vedere, l-a întrecut pe tatăl său, Ion Ionescu-Quintus, care a ajuns deputat, vicepreședinte al Camerei Deputaților și primar al orașului „aurului negriu”; Mircea Ionescu-Quintus, membru P.N.L. din tinerețe, contribuind la reînființarea lui după ’89, președinte al acestui partid, deputat, senator, ministru al Justiției, președinte al Senatului României, devenind, astfel, al doilea om în stat. Dar, înainte de a avea posibilitatea să se afirme ca om politic, și-a căpătat popularitatea ca epigramist, trăsătură care i-a marcat numele și atunci când a ajuns în sferele înalte ale celor din fruntea țării. Ca ministru, și-a exprimat regretul – care e al tuturor românilor – sentiment cu care, chiar după ce s-a mutat la cele veșnice, cinstește Centenarul Marii Uniri:
Nu regret c-am fost un an
În Guvernul Stolojan,
Dar visam s-ajung ministru
De la Tisa pân’ la Nistru.
Deci, nici ca om politic nu s-a dezis ca epigramist. Longevitatea sa, ca și a fratelui său, Nelu Ionescu-Quintus (care s-a mutat la cele veșnice la 95 de ani), se datorează, în bună parte, epigramei, dar și sprijinului permanent, înțelegerii, sincronizării în acțiuni și idei cu Doamna Viorica Ionescu-Quintus care i-a stat o viață alături și căreia acum , la 92 de ani, ajunsă o mână de om, dar cu gândirea limpede, viața i se pare pustie. Dar noi o știm: suntem siguri că își va reveni, va suporta cu demnitate durerea și-și va duce crucea cât va hotărî Dumnezeu. Cum epigramiștii nu se dezic nici în situații triste, la catrenul maestrului:
La locuința mea de veci,
Tot mai aștept să vie-o fată
Că nu e nimeni pe poteci
Și am intrare separată.
adăugăm și noi următoarea replică:
În cimitir, pe-acea alee rece,
Demult ar fi-ntâlnit-o pe fetica
De nu-l țineau acasă să nu plece
Catrenele și Doamna Viorica.
Pentru Mircea Ionescu-Quintus, epigrama este un fel al său de a fi, el a trăit în epigramă și pentru epigramă. În tot ceea ce a scris, și-a retrăit gândurile, și-a concentrat puterea de redare a realității – condiție a creației artistice. Ca slujitor, o viață, în domeniul Justiției (avocat în Baroul orașului nostru), ajunge, de timpuriu, la o concluzie valabilă și azi:
De când Soarele și Luna,
De când valul spart de stâncă,
Adevărul e minciuna
Nedescoperită încă.
Mircea Ionescu-Quintus s-a născut la 18 martie 1917, la Kerson, în Ucraina. Tatăl său, Ion Gh. Ionescu, şi-a adăugat şi şi-a legalizat supranumele QUINTUS pentru că era al cincilea copil şi pentru a nu se produce confuzii cu atâţia Ion Ionescu, câţi existau în Ploieşti (şi nu numai). Fusese căsătorit cu viitoarea mare artistă Marioara Voiculescu, care venea ca o moşiereasă, în trăsura plină de bagaje, pe drumul Valea Popii la via din Valea Călugărească, trecea pe lângă casa bunicilor mei, se oprea, pentru un salut, la via Mitropoliei şi urca, salutând lumea, ieşită la porţi, din casele rare de pe drum (caii aveau clopoţei!), la conacul cu brazi din vârful dealului care despărţea zona viilor de codrul care se întindea până la Plopu şi Nisipoasa. Familia n-a fost de acord cu această căsătorie, încheiată la 21 ianuarie 1910, retrăgându-i sprijinul material. Se desparte şi, pe 29 mai 1916, se recăsătoreşte tot cu o Marioară – Marioara Naumescu, divorţată şi ea, de epigramistul Radu D. Rosetti (să nu uităm că Ion Ionescu-Quintus se afirmase, şi el, ca epigramist, încă din 1896, cu valorosul volum EPIGRAME, prefaţat de V. A. Urechiă şi ilustrat de Nicolae Vermont). În 1916-1917, se refugiază cu un grup de parlamentari în Rusia, luându-şi şi soţia. Stă la Odesa, la Kerson, unde se naşte Mircea. În 1919 a venit pe lume, la Ploieşti, al doilea copil, Ion, şi el viitor mare epigramist, semnând Nelu Ionescu-Quintus sau Nelu Quintus. Cu toată viaţa zbuciumată pe care a dus-o, cu lucrurile bune şi rele, cu evenimentele fericite şi nefericite care s-au succedat într-o viaţă care a depăşit 100 de ani – perioadă care a cuprins mare parte din secolul al XX-lea şi aproape două decenii din cel prezent – Mircea Ionescu-Quintus şi-a păstrat vigoarea, forţa spirituală şi încrederea în oameni. Celui caracterizat ca „liberal din tată-n fiu”, membru al acestui partid din 1934, când avea 17 ani, existenţa i-a fost marcată de două perioade cu cel mai mare risc existenţial: războiul şi detenţia politică. Serviciul militar şi participarea la război, pe toată perioada lui, între anii 1938-1945, au fost datorii împlinite cu onoare, deşi pericolele n-au lipsit. În anii 1948 şi 1952-1954 a fost deţinut politic. „În noaptea de spaimă a Sfintei Marii din 1952”, se reîntâlneşte cu Părintele Constantin Galeriu, pe care-l cunoștea ca slujitor la Biserica „Sfântul Vasile” din oraşul său, ambii arestaţi, „în Penitenciarul de pe strada Rudului, împreună cu un mare număr de deţinuţi politici, întreaga elită a oraşului şi judeţului.” Acestea sunt cuvintele sale, consemnate în prefaţa la volumul nostru Vrednicul Părinte Galeriu (Ed. Semne, Bucureşti, 2015).
continuare în ziarul de luni, 17 septembrie
