Aceşti sfinţi au trăit în cetatea Edesei ce se afla în Siria, pe vremea împărăţiei lui Iustin cel tânăr. Fiind pătrunşi de dragoste dumnezeiască, s-au dus la sfânta cetate şi, închinându-se lemnului celui de viaţă făcător, au mers la Mănăstirea Sf. Gherasim şi au fost tunşi monahi de Sf. Nicon, cel ce era atunci egumen. Dar au ieşit din mănăstire mai înainte de a împlini cele şapte zile, pe care este obiceiul să le păzească monahii cei nou tunşi. Şi, mergând înainte în pustiu, au rămas în el patruzeci de ani, trăind cu toată nevoinţa şi cu petrecerea cea grea. Ioan a rămas în pustiu până la sfârşit; iar fericitul Simeon s-a întors la sfânta cetate şi, închinându-se mormântului Domnului celui de viaţă purtător, s-a rugat lui Dumnezeu ca să fie ascuns de către oameni. Prefăcându-se că este nebun, s-a dus la cetatea Emesa şi, arătând multe minuni cu acea prefacere a lui, a răposat în Domnul. Şi s-au cunoscut după moartea lui minunile sale.
