Florin Tănăsescu
– Ce s-a-ntâmplat cu acest om ? Se uită cu palma streașină la ochi, da nu știu încotro. Stă nemișcat, ca mortu-n păpușoi, de zici că–i ăla, cum îl cheamă? A, da, Ovidiu….
– Cine mai e și ăsta ?
– Dă și tu o căutare pe net. Vezi că a fost cineva la viaţa lui: ori fotbalist, ori om politic, ori poet.
– Hei, tataie, de ce-ai încremenit cu ochii pierduţi în zare ?
– Lasă omul ! Dă-i pace ! Fii rezonabil, lasă-l în damblaua lui. Să mor de nu zici că ăsta concentrează în el toată durerea neamului.
– Care durere ? Ce, îi vezi vreo rană ? Vezi sânge curgând ? Are, cum zic angajaţii de la SMURD, vreo leziune pe el, incompatibilă cu viaţa pe pământ ?
– Care pământ ?, întreabă, în sfârșit, bătrânul.
– Dă-mi mamă, colacul de salvare ! Vreau să plutesc și eu pe mare. Să mă bucur de viaţă, de vacanţă. Apa e caldă, nisipul frige.
– Copile, ia tu mai bine o lopăţică și-nvaţă să ridici castele de nisip. Că nu se știe niciodată ce îţi oferă și, mai ales, unde te-alungă viaţa. Poate vei ajunge și tu vreodată prin ţări străine și-acolo e bine să cunoști o meserie. Te faci zidar, să zicem.
– Mamă, pe cearșaf pot să mă-ntind ? Apa-i cam rece, nu este precum gârla noastră, caldă de la prima oră a zilei. Chiar devine – de mare zic – pe zi ce trece, din oră-n oră, tot mai rece. Zici că se face sloi. Și parcă fuge de tata și de tine. De amândoi. I-aţi făcut voi mării vreun rău ? Tovarășa, la Geografie, ne-a învăţat că Marea Neagră nu are nici flux și nici reflux. Deci, nici nu se amestecă în treburile noastre, nici nu ne privește de sus.
– “Dragii noștri/ Noi suntem, bine sănătoși, la Constanţa. E soare, iar copilul se bucură din plin de el. Dar parcă nu este în largul lui. Îmi zicea adineauri că îi e dor de iarba verde de acasă. Mă rog, lui îi era dor de gârlă. Ce să-i faci ? Copil ! Nu, n-a plouat pe-aici, decât într-o după-amiază, da’ puţin rău de tot, cât să nu crească nici să nu scadă nivelul mării. La voi cum e ? S-a copt porumbul ? Noi am luat bilete prin sindicat. V-am pupat ! ”.
– Nevastă, ai scris cu cine ne-am întâlnit aici pe plajă ?
– Era să uit. Bag un P.S. “Cu cine credeţi voi că ne-am întâlnit, într-o zi, chiar pe faleză? Cu unul care s-a prezentat Ovidiu. Cred că era cam dus cu pluta. Vorbea ceva despre exil în ţara lui. Bolborosea și despre noi, așa, la modul general. Zicea: «Privesc în viitor. Se vor ridica dintre ai voștri așa-ziși oameni ce caută prada prin vărsare de sânge. Și uscatul nu va fi mai puţin de temut decât apa înșelătoare. Dar și apa o vor fura. Adică marea. Vor veni să vă conducă oameni cărora le plac lacrimi și sânge de om, deși trăiesc sub același acoperământ cu voi». Se vede treaba că unii, săracii, sunt nebuni de-a binelea. Și trăim vremuri moderne, suntem în vara lui ’89. Mai e puţin și urmează o eră nouă”
– Bătrâne, dacă tot prinseși glas, ia zi! Încotro ochii ţi-i îndrepţi ?
– Spre nicăieri. Doar gândul îmi este la ai mei. M-au sfătuit să-nvăţ o meserie. Cum să ridic castele de nisip, dar nu aici, ci pe-oriunde- altundeva. Prin Spania, la o adică.
– Și-atunci, ce mai aștepţi ?
– E prea târziu în cazul meu. Poate voi ceva noroc s-aveţi. Cât sunteţi încă tineri. Eu mă uit la mare !
– Ce mare, bătrâne, te-ai ţicnit ?
– Taci și ascultă !
– Vorbește marea ?
– Nu, n-ai auzit ? Guvernul a promis marea cu sarea. Și pensii mărite, și burse, și concedii gratuite în plină vară, pe Litoral. Dar nu acum, ci-n anul 20.20.
“Potop e-napoi și-nainte”…
