Luiza Radulescu Pintilie
Lecţia pe care o dădea unei ţări întregi, anul trecut, bătrâna care a construit din pensia ei modestă un monument închinat memoriei bravilor ostaşi români căzuţi într-una dintre numeroasele bătălii ale celui de-Al Doilea Război Mondial îmi pare a fi devenit, în zilelele acestea, în care se vorbeşte atât de mult despre Anul Centenarului, cea mai adevărată, mai profundă şi mai curată dovadă a ceea ce înseamnă patriotismul adevărat. Fiindcă la Copăceana, în judeţul Vaslui, până la gestul acesta măreţ al unui om simplu muriseră nu numai aducerea aminte a eroilor- cum se întâmplă în prea multe locuri din ţară- ci şi crucile de lemn ce le fuseseră aşezate la căpătâi!
”Nu aţi văzut războiul, este groaznic, să nu vă trebuiască”, mărturisea în 2017 bătrâna ajunsă la 86 de ani, care nu uitase ororile pe care le văzuse, cu propriii ochi, într-o noapte de groază a anului 1940, adăugând: „Sunt amintiri pe care nu le poţi uita, pe care nu trebuie să le uităm! Rudele celor care zac în aceste pământuri nu uită durerea din suflet”.
Cu exemplul acesta am intrat în Anul Centenarului şi am din ce în ce mai puternică încredinţarea că el devine şi mai puternic cu cât nu numai că nu e depăşit în semnificaţie, în măreţie, în profunzime, dar nici măcar nu sunt prea multe alte exemple care să i se apropie. Cel puţin nu la nivel naţional, nu la nivelul unui stat care şi-a asumat declarativ, festivist şi pompos, însoţindu-l cu scandalul de rigoare al demiterilor şi al acuzaţiilor, un „Document Programatic privind Strategia aniversării Centenarului, conținând conceptul, principiile, temele și tipurile de acțiuni dedicate acestui mare eveniment”!
Cu exemplul acesta am toată convingerea adevărului aşezat în celebrele vorbe că „Nu se poate trăi fără eroi, sfinţi şi martiri”, dar cred în acelaşi timp, cel puţin la fel de mult, în eroismul din timp de pace. Fiindcă nu am să mă sfiesc să-i spun eroism gestului bătrânei care a adunat leu cu leu dintr-o pensie de 6 milioane de lei vechi şi, ajutată de un nepot, a ridicat pe ţărâna câmpului udat cu sângele înaintaşilor şi stropit cu lacrimile urmaşilor lor o piatră purtătoare a numelor ostaşilor în memoria cărora se cuvine să fie aprinsă o lumânare, să se înalţe o rugă şi să se facă semnul crucii după credinţa neamului acestuia. E bine că politicienii au stabilit conceptul, principiile , temele şi tipurile de acţiuni dedicate marelui eveniment al Centenarului ! Numai că ele întârzie să şi treacă dincolo de literele documentului programatic ! De exemplu, nu am auzit încă despre un politician care să fi înălţat, din banii lui, un monument, sau măcar să pună o cărămidă la temelia vreunuia dintre cele care stau să se prăbuşească! Vreau să cred că bătrâna Marghioala care a adus un omagiu atât de frumos şi de valoros eroilor de la Copăceana e în putere şi Dumnezeu i-a dat încă zile de trăit şi în acest An al Centenarului şi în alţii care îi vor urma. Dar în acelaşi timp, vreau să cred şi mai mult că nu va îndrăzni niciun politician să pângărească luminosul său gest ridicându-şi pe piedestalul de piatră, legat la inaugurare cu tricolor, declaraţiile zornăitoare de patriotism ieftin, interesul de a atinge coarda sufletească a acelora de la care aşteaptă susţinere şi voturi! Măcar atât să dovedească: decenţa de a nu profita de curăţenia sufletească, de durerea amintirilor, de sacrificiul bătrânei care trăieşte dintr-o pensie amărâtă fără a se lăsa doborâtă de încrâncenare, de neputinţă, de resemnare, de indiferenţă. Dimpotrivă ! Zidind, luminos, la 86 de ani, nu numai un monument de piatră în memoria celor duşi şi spre mângâierea celor care îi plâng, ci înălţând o columnă a simplităţii şi a demnităţii ţărăneşti, a legăturii de trăinicie cu neamul tău până în ziua din urmă şi a convingerii că omul e dator să facă şi să lase ceva în urma lui până în ceasul în care închide ochii şi pune mâinile pe piept. Or, lecţiile acestea de viaţă sunt deasupra oricărei lecţii din manualul de istorie ! Pe care o lasă nu numai nepotului care a susţinut-o în vrednicia trudei sale cu atâtea semnificaţii, ci şi nouă tuturor, mai tineri şi mai vârstnici. Poate că e momentul să ne gândim fiecare şi la datoria noastră de buni români, de care, pe cât ne stă în putere, poate că nu ar trebui să tot amânăm să ne achităm ! Înaintaşii au dat măsura iubirii lor faţă de pămăntul acesta, faţă de unitatea, de libertatea, de independenţa lui, acolo, pe câmpul de bătălie, de unde unii nu s-au mai întors. Când crucile de lemn nu le-au mai vegheat veşnicia, bătrâna Marghioala le-a „săpat” numele în piatră, la Copăceana- ce nume frumos, care te trimite cu gândul la copaci rămaşi mereu în picioare oricâte furtuni îi biciuiesc!- ca să nu se şteargă sub trecerea timpului.
Nu se poate trăi fără eroi, sfinţi şi martiri. Dar nici fără eroi din timp de pace! Iar la lecţia aceasta eu îmi îngădui să repet că ar trebui să luăm cu toţii aminte! Şi încă fără prea multă întârziere…
